POETUL CALARE - "Aceasta subtire materie si organ al duhului.

Daca vedeti un tinar venind calare dinspre 1831 sa stiti ca e Vasile Cirlova. Poarta uniforma de sublocotenent, gradul si al lui Mihail Lermontov, mi se pare, contemporanul sau, are tinuta reglementara, toti nasturii, casca, fireturi, privirea pierduta in golul dintre Carpii, iar in buzunare ghici? cinci poezii. Cinci poezii, dar calul sau, care se numeste Murgul, asa il vom numi noi, nu stie decit una - aceea care face rap, si inca de trei ori rap - bum-bum! /rap, rap, rap, rap - bum-bum! Poetul o declama dupa moda romantica prin (ita pilcurilor de soldati ai militiei nationale abia infiintata, catane vizibile si invizibile, si atunci calul calca mai sprinten pe cimpia romaneasca:

"Pe cimpia rumaneasca o tacere pina cind,
Pina cind de arme pline sa nu sune cind si cind,
Si p-a caria lungime
Sa nu iasa cu iutime
Cetile mereu la rind?"

Ajuns la Tirgoviste e napadit de cunostintele sale de istorie. Se adinceste in melancolia ruinurilor, care-l invaluie ca umbra Turnului din vechime. Filozofia ii da ghes:

"Dar inca, ziduri triste, aveti un ce placut,
Cina ochiul va priveste in linistit minut;
De mila il patrundeti, de ginduri il uimiti.
Voi inca in fiinta drept pilda ne slujiti
Cum cele mai slavite si cu temei de fer
A omenirei fapte din fata lumei per;"
Si tot asa, bate drumul dintre Craiov a si vechea Cetate de scaun. Mai intalneste si niste ciobani infasurati in turmele lor ca in imense cojoace, le face semn, descaleca si declama Pastorul intristat:

"Voa natura va este data;
Cimpii si codri voa zimbesc;
Vinturi si riuri voa arata
Cum curg de dulce, cum racoresc.

Soarele inca voa ravarsa
Lumina dulce, tot cu senin,
Si cerul iarasi mila isi varsa
Spre fericire voa deplin."

Unul chiar ii raspunde si se infiripa o frumoasa discutie in versuri despre amor, pe care ciobanul il gasea tare amar.
Il apuca noaptea galopind, se opreste iarasi si convorbeste cu padurea:

"P-acea placuta vreme in asta trista vale,
De zgomot mai de laturi eu totdauna viu,
Pe muchea cea mai nalta de ma asaz cu jale,
Singuratatii inca petrecere de tiu.

Intorc a mea vedere in urma, inainte,
In dreapta sau in stinga, cind sus, cind iarasi jos,
S-orunde priviri multe a desfatat fierbinte
Si inima si suflet gasesc mai cu prisos."

Iara murgul ce facea? Odata scos din cadenta patriotica a Marsului, pe care el o stia ca pe apa, si introdus in plin modernism (gindirea adinca, conceptuala, meditatie subtire asupra timpului, plus acele ritmuri de mirarE) sta si paste iarba verde. Stie ca are de-a face cu un mare poet, il lasa sa se desfasoare, incearca sa inteleaga cite ceva si se gindeste ca in caz de pericol, daca autorul ar fi atacat de vreun lotru, mai haladuind prin codrul Vlasiei, s-ar apara stapinul zburind cu el hat in Parnas si inapoi pe cimpia romaneasca. Atit ii e de drag. Simte ca asista la inchegarea unui ton neobisnuit, la "prima instrunare" a unei lire cum nu s-a mai pomenit de cind el, Murgul, a iesit din balada.
Va aduceti aminte cuvintele lui Tudor Vladimirescu, pandurul pe care G. Calinescu a gasit foarte nimerit sa-l aseze cu ale sale Proclamatii, in Istoria literaturii?
"Fratilor locuitori ai Tarii Rumanesti, veri de ce neam veti fi! Nici o pravila nu opreste pre om de a intimpina raul cu rau! Sarpele, cind iti iese inainte, dai cu ciomagul de-l lovesti, ca sa-ti aperi viata, care mai de multe ori nu se primejduieste din muscarea lui! Dar pre balauri care ne inghit de vii, capeteniile noastre zic, atit cele bisericesti, cit si cele politicesti, pina cind sa-i suferim a ne suge singele din noi? Pina cind sa le fim robi?"
Ecourile prozei ritmate din barda si din secure de Tudor ajung din urma calul si calaretul; poetul isi apleaca urechea. Se gindeste ca trebuie sa dea si el o proclamatie catre poezia romana, Proclamatie mai frumoasa chiar decit a lui Ienachita Vacarescu "cresterea limbii romanesti" (alergind, oftind, asteptand, trudind asupra cuvintuluI), "s-a patriei cinstire" cu fiecare respiratie. Adunate una cite una si puse alaturi respiratiile fac un "cit" ce se numeste viata. Aceasta trebuie sa arda cu o flacara mare luminind si pastori, si turme, si ruinuri, si pilcuri de ostasi in mers si tata si muma (.Ascultare mumii dati" asa talmaceste Cirlova ecoul primit de la inaintasii saI). Zis si facut. Poetul scoate o foaie de hirtie, ia pana cea adevarata si incepe sa scrie continuarea citatelor date de noi mai inainte, ducind din cind in cind degetul la frunte (atunci de acolo venea inspiratiA) gest pe care il va imprumuta din simpatie si Grigore Alexandrescu. "Geniul sau cel poetic fagaduieste mult pentru limba rumaneasca cea atit de frumoasa subt pana lui" (Ion Heliade RadulescU).
Ca la spiritism, trebuie sa te concentrezi putin, isi spuse Vasilache (are 22 de ani si inca mai este mingiiat ca un copiL). Ia sa vedem ce idei estetice plutesc in aer? A citit de mai multe ori Prefata lui Barbu Paris Mumulean la al sau Rost de poezii, din 1822, (minunat titlu!), si ii vin in minte cuvintele: "Aceasta fapta o poeziei nu iaste alt, decit o miscare a simtirii, o patima sufleteasca si o nastere a fandasiei. Acel naluc amintit patimind de un «ce», tese idei si pareri, alcatuind stihuri dupa patimi si inaltarea duhului. La aceasta materie, rivna cea fireasca si duhul covirseste stiinta. Stiinta taste numai pentru podoaba buna si nu pentru mult ajutoriu." Tot Mumulean definise poezia "aceasta subtire materie si organ al duhului". Iata o constiinta estetica existenta in epoca, am zice noi cei de acum, la care ar trebui sa adaugam acea tulbureala lirica pe care o faceau la Bucuresti I. H. Radulescu, Iancu Vacarescu, Grigore Alexandrescu, gesticulind in forma de versuri, executand pina la capat formula magica a invocarii inspiratiei, care vine si nu vine, se pare ca s-a aratat si nu e, dar parca ceva sclipeste si se intuneca - si asa se nascu tulbureala de care vorbeam, atit de necesara poeziei. Acel naluc al mintii patimind de un "ce" - mediteaza in raspar Vasile Cirlova cu un picior in scara - frumos spus "nalucul mintii", frumos spus "ce", dar care "ce"?
Trebuie vazuta lumea de aproape si iar dadu pinteni. Harta calatoriilor sale e tiparita cu potcoave de argint si pe ea sclipesc tintele unor orase, adinc intrate in visul junelui, care era cit pe-aci sa se faca stihuitor pe greceste: Buzau (se pare ca aici s-a nascut totusI), Tirgoviste, Bucuresti si Craiova (Cetatea Baniei fiind cea care il va infia pentru a doua oara, pastrind cu sfintenie urna amintirii poetuluI). Viata poetului a fost scurta si cum s-o explici daca nu gifiind?
Cirlova se tine de Turnul Chindiei ca dacii de munti, dupa spusa lui Florus. E revendicat de ruinuri dar e un spirit nou, indraznet, un constructor. Jelind trecutul pune piatra de temelie a unei zidiri cu multe bolti, de pe care cele cinci poezii ale sale s-au aruncat cu aripi de sindrila. O simpatie funciara se declanseaza in sufletul nostru de cite ori e vorba de scriitori care mor tineri din cauze misterioase sau napraznice. Nu poti sa stii sigur unde se termina judecata de valoare din urma, si unde incepe imperiul afectiunii. Esti tentat sa umpli cu imaginatie un gol si gasesti aici locul tuturor posibilitatilor.
Asezat "pe muchia cea mai nalta" a rimei preeminesciene, contempland desfasurarea de verzi "livejui" si ogoare literare inca nedestelenite, Cirlova este primul poet care nu mai incape in odajdiile chirilicelor.
Cea de-a sasea poezie este insasi viata sa, inceputa.
Vasile Cirlova e un mare liric si pentru infuzia de tinerete, ca un inceput de basm, sa zicem Tinerete fara batrinete si viata fara de moarte. Prima jumatate lirica a secolului XIX are virsta sa, 22 de ani - o mare promisiune si o asteptare incordata a poeziei adevarate care se va realiza cu Eminescu. Autorul Rugaciunii (mai tirziu Rugaciunea unui daC) intarita muza, ce-i facu mari promisiuni. Dar stiti ce frumoasa era iubita lui Cirlova? Iata ca "nalucul mintii" se confunda cu chipul iubitei spre care alearga, alearga primenit ("Mihnea incaleca, calul sau tropota", stiti dumneavoastra") strabatind intr-un ceas decenii de romantism. Cite file s-or fi rupt din aceasta carte, de-a ramas atit de subtire? Ar trebui de acum incolo macar sa punem stavila vifornitelor neprielnice literilor de inceput si de sfirsit, selectind intre coperti groase, de lemn sculptat, putinul acestui adolescent al liricii, ramas in adolescenta ca un ostatic la Tarigrad, intiiul cocon de vita al poeziei noastre.
Si cum se incheie toate astea? Ei bine, toate astea nu se incheie. Vasile Cirlova vine mereu dinspre 1831 sa ne aduca cinci poezii. Calare.

Poeziile poetului Vasile Cīrlova