Pe decindea Dunarii - comentariu Vasile Voiculescu

Publicata in volumul Poeme cu ingeri (1927), poezia este considerata a fi o capodopera a lui Vasile Voiculescu - autorul de pasteluri.



Analizand creatia de inspiratie traditionala a poetilor interbelici, Nicolae Manolescu observa ca, daca pentru unii dintre acestia, precum Nichifor Crainic, tematica traditionala este o fireasca implinire a unui fond, a unei structuri aplecate spre spatiul rustic, pentru alti creatori, ca Vasile Voiculescu si Adrian Maniu, „traditionalismul este o maniera".
Deoarece, fara a fi avut debutul con-testatar si avangardist al lui Adrian Maniu, Vasile Voiculescu este un estet, un poet al observatiei obiective, detasate, al inspiratiei livresti, filtru prin intermediul caruia priveste lumea traditionala pentru a o modela, mai apoi, in structura clasica a poemelor sale.



Termenul de „pastel" este, prin urmare, cel mai potrivit poeziei Pe decindea Dunarii, unde cel ce contempla peisajul pustiit, atemporal, al campiei dunarene nu este taranul, omul ce traieste scena de natura, ci poetul meditand, elaborand estetic o scena de natura, asemenea lui Alecsandri.



O anume forta a evocarii, a descrierii marilor si coplesitoarelor spectacole ale naturii, forta manifestata si la nivel lingvistic, prin prezenta cuvintelor „neaose", regionalisme, dar si cuvinte cu iz arhaic, a fost observata de critica odata cu aparitia Poemelor cu ingeri. Volumul in care tematica religioasa este intaia oara marcat prezenta in lirica lui Vasile Voicuiescu continua si poezia de inspiratie rurala din volumele anterioare: Poezii (1916), Din Tara Zimbrului si alte poezii (1918), Parga (1923). O vitalitate de tip teluric pare insa a strabate acum aceasta poezie scrisa initial in admiratia lui Al. Vlahuta. Si, simultan cu aceasta sporita forta a verbului, se manifesta pasiunea pentru continua perfectionare a formei clasice, o constanta a operei lui Vasile Voicuiescu, un exercitiu de admiratie fata de un frumos etern si himeric, un clasicism in adevaratul sens al cuvantului, de apropiere fata de valorile perene ale artei antice.



Un farmec straniu, hipnotic se degaja din atmosfera poemului Pe decindea Dunarii, unde ochiul atent si „melancolic" al poetului surprinde alunecarea monotona a unei carute in peisajul campiei dunarene:

„Pe decindea Dunarii, la vale,
Printre triste miristi cu ciulini,
Trece-n balta, leganat agale,
Un cher-van cu coviltir de rogojini".


Drumul ce se pierde undeva, dincolo de orizont, ne aduce in atentie o voce a unui autor care, in proza sa, va cultiva temele folcloric-mitologice, eterne, arhetipale ale spiritualitatii romanesti. Aici, in poemul de fata, cuvintele cu iz arhaic au darul de a imbina planurile temporale:

„drumul fara hotar" duce, dincolo de timp, spre cohortele scitice, care au trecut odinioara prin „stepa" asemenea taranului ce-si mana caruta cu „coviltir de rogojini":

„«Foaie verde firul pelinitii»
Canta carutasul catinel
Si, treziti, cu el odata canta scitii
Ce-au trecut candva prin stepa, ca si el!" (R. I.)

Poeziile poetului Vasile Voiculescu