Viscolul - comentariu Vasile Voiculescu

Intre cele treizeci si noua de pasteluri ale lui Vasile Alecsandri, texte care alcatuiesc partea rezistenta astazi a operei sale, cel mai viguros este segmentul celor hibernale. Oarecum paradoxal, daca ne gandim la oroarea de boreal, de iarna, a poetului, remarcata nuantat atat de adesea de critica literara (ex: G. Calinescu, N. ManolescU). La baza lor nu sta cine stie ce experienta revelatoare ori o participare efectiva a poetului, o contopire cu dimensiunea poetica a peisajului descris; creatorul lor, si implicit vocea lirica a textului, sunt exterioare peisajului - se poate lesne ghici ca totul este imaginat in urma unor experiente indirecte, mediate, cumva de la gura sobei, ceea ce ofera impresia de falsitate, de neadevar al spunerii, nepotrivita, desigur, daca intelegem exact rolul poeziei. N. Manolescu remarca faptul ca „nu intamplator primele pasteluri vorbesc de iarna, de viscol, de ger: primejdiile din exterior clarifica sentimentul de securitate din interior, care este tema latenta, difuza, a tuturor poeziilor «de natura» ale lui Alecsandri. Punctul lor de plecare nu trebuie cautat in descrierea naturii, ci in abolirea ei. () Lirismul Pastelurilor provine din emotia recluziunii, nicidecum din contemplarea ei".
Semnificativa pentru aceasta idee este poezia Ser;7e la Mircesti, care deschide volumul.



Pastelul Viscolul a fost, intai, publicat in „Convorbiri literare", la lasi, in editia de la 1 aprilie 1868, si apoi reluat in volumul Pasteluri, din 1875. Ca si celelalte poeme din specia pastelului, pe care a introdus-o in literatura romana V. Alecsandri, acesta are ca tema descrierea, in maniera impresionista, cu atentie acordata modului in care sunt luminate obiectele, unui peisaj rustic in timpul iernii. Dintre cele opt poezii ale volumului, cu tema hibernala, acesta este cel mai putin realizat, adesea cu impresia de versuri schioape (strofa a douA), figuri de stil ce nu scapa de capcana evidentei si mai ales cu senzatia de neparticipare, datorate lipsei unei minime interiorizari a sentimentului.



Formal, sunt patru catrene, fara alta structura interna relevanta (planuri, segmente etC), afara aceleia de poem cu lirism aparent obiectiv, subiectivizat prin inserarea unor marci atitudinale subiective:

„Va/ de cal si calator!", .Fericit acel ce ()!" Toate versurile exprima un oratoriu de extaze ale observatorului de peisaje care a fost Alecsandri. El se entuziasmeaza cu inocenta, in locul sau, ferit de intemperii, iar poemul, la randul sau, se exalta pana la exclamatia retorica participativa:

„Viscolul framanta lumea!" Nici personificat si nici descris excesiv, viscolul este aici doar un element al decorului, ce declanseaza discursul poetului, intrucat textul contine detalii diverse, ca o carte postala sau ca un reportaj lasat sa se desfasoare printr-o mecanica proprie. Astfel, enumeratiile primesc functie evocatoare:

„Zbierat, raget, tipet, vaiet, mii de glasuri spaiman-tate,
Se ridica de prin codri, de pe dealuri, de prin sate,
Si-n departe se aude un nechez rasunator
Noaptea cade, lupii urla Vai de cal si calator!" Totul are rol expresiv in acest text: punctele de suspensie prelungesc nelamurit idei ori senzatii, enumeratiile dau impresia de sfarsit de lume, verbele la prezent sugereaza un tablou inca in miscare, asemenea unui fatum implacabil. Pana si forma arhaic-populara situeaza acest ger in lumea altora. Detaliile se grupeaza in densitati aproape sufocante, in ideea de a suplini saracia arpegiului imaginatiei. Apocalipticul e realizat in acest fel prin inghesuiri ale obiectelor in peisaj, imaginile auditive, cele vizuale, dar mai ales cele tactile facand un superficial conspect al realitatii:

„Crivatul vajaie prin vijelie", „valuri albe trec in zare", „lupii suri ies dupa prada" etc. Simplitatea stilistica a tuturor pastelurilor il apropie pe V. Alecsandri de modernitate, si din acest punct de vedere Viscolul este un text-scoala.



Finalul este caracteristic pastelurilor alecsandriniene, cu aparitia unui element comic-gratios, in ideea detensionarii impresiei de paroxism hibernal ori a patetismelor ce functionau din plin in text:

„Fericit acel ce noaptea ratacit in viscolire
Sta, aude-n camp latrare si zareste cu uimire
O casuta dragalasa cu ferestrele lucind,
Unde dulcea ospetie ii intampina zambind!" in ciuda faptului ca majoritatea imaginilor textului sunt la limita dramaticului, aceste patru versuri impun o atitudine optimista, o veselie moderata si delicata. Forta persuasiva a procedeelor retorice, sintactice ori stilistice e sporita de limbajul usor naiv al finalului.



La nivelul versificatiei, ar fi de remarcat numai artificiul ingenios al inlantuirii ideii in cate doua versuri, ingambamentul, si numarul variabil, dar cu premeditare, al silabelor versului: in fiecare catren primele doua versuri au cate Saisprezece silabe, urmatoarele doua, cate cincisprezece, de unde impresia de vers schiop de care vorbeam. Rima simplista, imperecheata, si ritmul trohaic dinamizeaza textul si ii dau un caracter sacadat, vesel.

Aprecieri critice „In pastelurile cu tematica autohtona (marea majoritatE), desenul e sobru, liniile esentializate, culorile putine si tonurile pure (alb si argintiu iarna, verde si auriu vara, putine alte pete cromatice, mai curand sesizarea jocului de umbra si luminA), in schimb in cele exotice (Mandarinul, Pastel chineZ) asistam la o adevarata orgie de culori, ingemanata si cu numeroase amanunte descriptive." (Ceorgeta Antonescu, in Dictionar analitic de opere literare romanesti, coordonator Ion Pop, voi. 3, M-P, Editura Casa Cartii de Stiinta, Cluj-Napoca 2001, p. 281) "Dupa varsta de 40 de ani, cand incepu sa simta mai cu tarie voluptatea trandaviei, Alecsandri incepu sa dea in Pasteluri o poezie noua, in care tehnica picturala predomina. Luate in total, Pastelurile reprezinta o lirica a linistii si a fericirii rurale, un horatianism. Pentru intaia oara se canta la noi intimitatea, recluziunea poetului, meditatia la masa de scris, fantasmele desprinzandu-se din fumul tigarii, somnolarea in fata sobei, cu catelusul in poala." (C. Calinescu - Vasile Alecsandri, Editura Tineretului, Bucuresti, 1965, p. 55) "Pastelurile reprezinta ancorarea de existenta a unui suflet viguros si fraged, pe care societatea l-a dezgustat si care in solitudinea naturii isi reface echilibrul si-i regaseste pe oameni. in acelasi timp, ele reprezinta dovada ce si-o ofera siesi poetul, a excelentei mijloacelor de care dispune, cel mai de seama triumf inscris intr-un palmares deja bogat. () Pastelurile inchid o filozofie senina si optimista, cu totul specifica bardului de la Mircesti, care a fost inca de mult observata, fara a i se fi lamurit pe deplin implicatiile." (Paul Cornea - Studii de literatura romana moderna, EPL, Bucuresti, 1962, p. 296) "Adaugindu-i unele versuri (), gasim in poezia lui Alecsandri dintre anii 1869-l876 peisajul liric romantic al lui Eminescu, ce se desfasoara coplesitor de la Memento mori la Calin (1872-l876); de o apropiere cvasiplacentara in timp si imaginatie, intre cei doi autori, desi seninatatea maturitatii, in cazul celui dintai, si amara vraja a tineretii, in cazul celui de-al doilea, ii deosebesc profund, privelistile lor launtrice vadesc o uimitoare continuitate in sanul literaturii noastre. () Alecsandri nu este numai un deschizator de drumuri, ci primul nostru scriitor complet, cu opera demna de a fi mentinuta real si nu doar ipotetic, in toate cele trei compartimente ale ei: poezie, teatru si proza. Lagunara liric, lagunele lirismului sau se intind pe spatii respectabile si in stare a profila integral o sensibilitate artistica." (Ion Negoitescu - Istoria literaturii romane, Editura Minerva, Bucuresti, 1991, pp. 82-90). (N. S.)

Poeziile poetului Vasile Voiculescu