Poezia face parte din al doilea volum de poezii al lui Dimitrie Anghel, Fantazii (1909). Notele romantice si cele simboliste se amalgameaza si in aceasta poezie, care incepe abrupt, cu imaginea unei "semuiri de om" pe care eul poetic o percepe "in discul lunii":
"Privesc o semuire de om in discul lunii,
Un chip bizar ce rade, privind de sus pamantul,
Un ras amar si straniu ce-/ au numai nebunii,
Si mortii, cand pe buze li-a-ncremenit cuvantul".
Am putea spune, urmand o posibila cale a interpretarii, ca "omul din luna" e o proiectie a eului poetic - un eu poetic bolnav de "raul secolului" care traieste cu superioritate vanzoleala vietii cotidiene. Sentimentul damnarii, propriu romanticilor, se adanceste in poezia de la sfarsitul secolului al XlX-lea si inceputul secolului XX. Alteritatea, imaginea "omului din luna" nu exprima in primul rand superioritatea. Ea e o forma de refugiu, de izolare, aleasa de aceasta persoana "bizara", cu ras "amar si straniu", amintindu-l pe cel al nebunilor.
Mai accentuata e separarea de lume in cea de a doua parte a poeziei, cand proiectia eului pare a capata atributele geniului romantic:
"E-un om cu buna seama, e-un cap de om, - o masca,
Dar dupa ironia acestei masti s-ascunde
Cea mai cumplita moarte ce-a fost sa-mparateasca
Si totusi chipul asta il stiu de nu stiu unde".
.Omul din luna" pare a strange, sub masca ironica, o imensa suferinta. Finalul strofei e doar aparent ludic. El contine mai degraba intentia eului de a disimula, de a-si ascunde alteritatea.
Imaginea se prelungeste in a treia strofa, cumuland atributele unei existente rascolite de durere: ,L-am mai vazut desigur demult, dar poate anii
Si-au zugravit sarcasmul pe marea lui durere
Si tot ce-a ars intr-insul s-a stins azi ca vulcanii
Ce rad in discul lunii cu-albastrele cratere".
Observam ca "omului din luna" i se urmareste "traiectoria biografica".
Trecerea anilor aduce cu sine o transformare a mastii ironice in sarcasm, un sarcasm ce pare a fi secatuit sentimentele. Alteritatea e insotita aici de proiectarea eului intr-un viitor posibil. Acest scepticism cu care e vazut destinul are radacini eminesciene, la fel cum romantica, dar cu radacini mai adanci, la Alexandrescu, Heliade sau Bolinti-neanu, este imaginea poetului, inteles ca o fiinta deosebita de lume.
Ultima strofa poate intari ideea ca "omul din luna" e o proiectie a eului. "L-am mai vazut desigur, si-l stiu, - dar tu, iubito
Ce te-ai deprins sa judeci cumintii si nebunii,
Cand stai privind pe geamuri cu fata linistita
Cunosti tu cine-i omul ce rade-n discul lunii?" Prezenta din final a iubitei imbogateste sensul intregii poezii. Ea e intrebata daca il poate vedea pe "omul din luna", daca poate intelege viata creatorului, a poetului care e, spuneam, proiectata si inteleasa diferit de a celorlalti oameni. Este, insa, o intrebare retorica. Capabila sa distinga intre "cuminti" si "nebuni", cu bunul-simt al oricarei fiinte normale, iubita nu va putea sa-l vada pe "omul din luna", proiectie a eului perceptibila doar pentru acesta.
Poezie de maturitate, Omul din luna dovedeste coerenta imagistica si limpezimea ideatica la care ajunsese poezia lui Dimitrie Anghel.