Ion Agārbiceanu
Nascut: 12 septembrie 1882 Cenade
Decedat: 28 mai 1963 Cluj
Ion Agarbiceanu a fost un scriitor, ziarist si prozator roman, adept al semanatorismului, parlamentar, academician, canonic si protopop unit al Clujului.
Din 1900 si pina in ajunul mortii sale (1963), Ion Agarbiceanu detine un rol precis conturat in evolutia prozei romanesti. Pina la Unirea din 1918, creatia lui apare integrata epicii realiste traditionale, colorata de un filon liric in evocarea mediului rural, a lumii trecutului si asezarilor ei patriarhale. Observatia nu exclude totusi noile relatii, in perimetrul citadin si in zonele miniere, unde mutatii social-economice se repercuteaza negativ asupra mentalitatilor si psihologiei. Un accent de anxietate poate fi detectat in tonul narativ la inceput luminos, bonom, duios, tulburat prin descoperirea laturii de suferinta (fizica si morala) sau prin atractia spre starile con-flictuale si dramatice ale existentei. Formula « verista» si vina epica energica, prezente in nuvelistica din 1910 si in romanul din 1914 (Arhanghelii), se inscriau dealtfel in coordonatele unei literaturi preocupate pina la obsesie de social si etnic / etnografic. intre cele doua razboaie mondiale, epoca unde ierarhia valorilor a fost cel mai mult controversata, proza lui Agarbiceanu - desi privita de unii critici drept o prelungire si o « supravietuire» a unor structuri atinse de desuetudine - reveleaza, la o privire mai atenta, o simtitoare imbogatire a orizontului tematic si a paletei expresive. Totodata, sub raportul atitudinii, timbrul ei protestatar, urmind o directie ascendenta de clarificari, impune o dubla miscare interna a operei: spre deformarea grotesc-caricaturala in respingerea aspectelor negative din contemporaneitate (in jurul anilor 1934 - 1938) si catre efortul de «recuperare» lirica a trecutului «pozitiv», simtit ca o contrapondere polemica (in 1939-1940). Ambivalenta e si ultima faza, postbelica, urmind - impreuna cu operele scrise pina in 1945 - directia epica clasica (in romanele-cronica, unde destinul celulei familiale e inscris in cercurile largi ale surparilor istorico-sociale) si directia romantica, poetizanta si contemplativa (in explorarea baladescului, a miturilor, misterului cosmic, universului infantil).
O alta caracteristica a scriitorului este strinsa lui legatura, nu doar prin biografie, dar prin tot ce a scris, de viata Transilvaniei din ultimele opt decenii. Spre deosebire de alti creatori ardeleni, afirmati in preajma lui 1900 si care s-au stabilit, rind pe rind, la Bucuresti (I. Slavici, G. Cosbuc, Oct. Goga, Liviu Rebreanu), Agarbiceanu a ramas atasat locurilor natale. El a fost, in multe privinte, exponentul unei provincii careia i-a simtit din plin framin-tarile, istoria, dimensiunea morala. in egala masura insa a ramas si robit de o anumita mentalitate « transilvana» si de realitatea ei lexicala. De aici tendinta unor critici de a-1 considera ca pe uu scriitor « provincial» de redusa circulatie, cu un timbru minor al operei, aproape un epigon al lui Ioan Slavici (1848 - 1925). Daca e adevarat ca mostenirea acestuia a fost utila formarii scriitoricesti a lui Agarbiceanu, depasirea in sensul unei mai largi arii tematice si a structurilor narative, tipologice, stilistice nu e mai putin evidenta. Trei generatii scriitoricesti se succedasera in rastimp in miscarea literara transilvana. Cea dintii, grupata in jurul revistei Familia (1866 - 1905) si animata de Iosif Vulcan, daduse cu mult inainte un impuls - e drept, inca timid - prozei nationale. Istorisita si preponderent romantica, ea prevestea totusi interesul pentru realitatea ardeleana contemporana. Aceasta era agitata de un complex de probleme sociale - legate de convulsiile lumii agrare indeosebi - si nationale, prin agravarea oprimarii poporului roman si optiunile unei linii de aparare politica, dezbatute mai tirziu in cadrul Partidului National.
E ceea ce-l intereseaza si pe Iosif Vulcan (1841 - 1907) in Ranele natiunii (1876) si in schitele De la sate (1893).-Programul lui Vulcan si al revistei sale e ilustrat concomitent de proza lui Ioan Al. Lapedatu, I. C. Pantu s.a., fara a mai vorbi de masiva colaborare a scriitorilor din « tara veche», stimulata prin varii mijloace de directorul Familiei.
« L-am cunoscut de tinar, cind venise la Budapesta () A inceput sa colaboreze de la aparitia "Luceafarului si de cite ori redactia era in lipsa de povestiri, el o salva. Scria cu o usurinta uimitoare si de la dinsul totdeauna aveam doua-trei bucati in rezerva.
Ca talent literar nu s-a ridicat la inaltimea lui Goga, dar a fost un stilp al ,, Luceafarului, desi poetul revistei spunea despre dinsul ca "miroase a pamint si a tamiie. Erau doua firi opuse, unul furtunatic, cu o structura impletita din fulgere serpuitoare, bogata si plina de surprize, iar celalalt semana cu un fluviu cu ape limpezi, in care cerul isi oglindeste frumusetile si tainele, fluviu care isi ia fiinta dintr-un izvor rasarit de sub o stinca si creste mereu si curge linistit spre marea vesniciei. Toata viata parintelui Agarbiceanu e o linie simpla, de o simplitate maiestuoasa, care arareori s-a lasat inmla-diata de ispitele ambitiei.
I. Agarbiceanu e baiat de taran, nascut in Cenade, linga Blaj, isi trage deci obirsia din rocele milenare ale satelor si invatatura inalta nu i-a schimbat firea blinda si bunul'Simt, cea mai pretioasa insusire sufleteasca care in filosofia bergsoniana transcendentala se incadreaza in asa-numita intuitie.
Infatisarea fizica a parintelui Agarbiceanu tradeaza un puternic amestec de singe slav, iar trasaturile fetei regulate, fine, de o finete aproape feminina, impletita cu o barba bogata, usor ondulata, aduc aminte de tipul europeanului nordic.» Oct. C. Taslauanu (1932)
Citeste si:
. Cronologie
. Bibliografie / opera literară
|
|
