G. Topirceanu - prozatorul

Intre scriitorii romani intrati in fondul peren al culturii nationale, G. Topirceanu apartine categoriei celor care isi edifica permanenta pe o opera restrinsa cantitativ. Creatia propriu-zis beletristica adunata in volume cuprinde substanta a trei plachete de versuri carora editorii le-au adaugat, postum, poezii recuperate din reviste sau nepublicate de artist (intre care numeroase catrenE), in total, circa o suta cincizeci de piese. Apoi, patru parodii in proza - inclusiv Domnia lui Ciubar-voda -, citeva scrieri epice cu caracter mai mult sau mai putin memoralistic (doua dintre ele de amploarE), un roman, din nefericire neterminat, si un numar restrins de tablete polemice si umoristice. Nu pot fi excluse totusi cele aproximativ o suta cincizeci de recenzii literare si cronici teatrale (chiar daca Topirceanu nu a fost nici critic si nici cronicar dramatic, redactarea lor fiind determinata mai degraba de obligatiile redactionale ale scriitoruluI) si cu atit mai putin articolele de atitudine in probleme de interes general ale literaturii. Contabilicestie vorbind, mai putin de sapte sute de pagini. Un bilant modest pentru treizeci de ani de cariera artistica; mai ales ca scriitorul, exceptind anii primei tinereti, a activat, exclusiv, in cimpul literaturii. in raport cu masivitatea calma, geologica a operei prietenului sau Mihail Sadoveanu, sau cu arhitectura complexa si armonios ritmata a mostenirii blagiene, creatia lui G. Topirceanu are gratia fragila si elaborata a unei gradini japoneze.



Care pot fi cauzele unei productii literare atit de restrinse? Ideea ca era un scriitor "lenes", cum insinueaza undeva si Otilia Cazimir, este o impietate; in fond, nu exista astfel de artisti, si apoi nu se poate aplica acest stigmat celui care-si cizela versurile si prozele cu aplicatie si migala de bijutier. Motivatia mortii premature, iarasi, nu sta in picioare. A trait cincizeci si unu de ani. Disparut la aceeasi virsta, Panait Istrati lasa in urma o opera incomparabil mai ampla. in ceea ce-l priveste pe Ion Pillat, care a vietuit doar cu trei ani mai mult, numai creatia sa poetica se cuprinde in cincisprezece volume. in cei treizeci si opt de ani ai sai, vulneratul St. O. Iosif a scris cinci volume de versuri, fara sa mai socotim colaborarile cu D. Anghel (in care contributia lui precumpaneA) si amplele poeme ocazionale. Exemple ar putea fi inmultite; si, de altfel, pentru poeti maxima productivitate tine, in general, de prima jumatate a vietii. Nu pot fi acuzate nici vicisitudinile de ordin material ale existentei. Topirceanu nu a trait pe roze; a avut, de asemenea, si oarecare complicatii familiale pe care si le-a rezolvat totdeauna cu un remarcabil instinct al autoconservarii.



Dar nu se poate nicicum spune ca a trecut prin situatii limita in masura sa-i afecteze serios travaliul artistic. Si apoi, date fiind extractia sociala si modul sau de a privi viata, a stiut sa nu fie prea pretentios, s-a vaccinat cu autoironie chiar prin propria opera impotriva unor pretentii disproportionate in raport cu posibilitatile, sau a unor vanitati de ordin economic: "Din cel ce sint acum, o jumatate/ E cit p-aci sa zboare catre stele/ Las dracului necazurile mele/ Si-un post vacant la «Contabilitate».// Las dragei mele scumpa libertate, -/ De azi incolo poate sa ma-nsele./ Nepotilor le las instincte rele/ Dusmanilor o dragoste de frate.// Las doamnei Svart in urma mea «un nume»/ Si-n loc de bani - suprema mingiiere -/ Un geamantan de opere postume". Cauza modicitatii operei finite a lui Topirceanu trebuie cautata mai putin in biografie si mai mult in dominantele personalitatii sale. Exista ceva derutant, numai partial explicabil, atit in existenta sa, altfel destul de comuna, cit mai ales in evolutia fiintei sale interioare. De altfel, probabil ca el insusi se simtea oarecum intrigat daca, la virsta deplinei maturitati si probabil, determinat de tendinta permanenta spre autocontrol specifica scriitorului in registru comic, isi pune (indirecT) intrebari asupra ereditatii: "Stiinta ne vorbeste numai de individ sau de specia din care face parte. Ea scapa din vedere ceva mai important: la lignee. Entitatea vie, nemuritoare, eul permanent care trece din organism in organism cu caracterele lui proprii, diferentiate". Si, intr-adevar, poetul, care se recomanda "moldovean nascut la Bucuresti din parinti ardeleni", pare a fi mostenit o tendinta ereditara catre instabilitate. Ea aparuse, din cite cunoastem, inca din generatiile mai departate. Bunicul dinspre tata, originar din sudul Ardealului, isi paraseste satul de bastina si se aseaza la Ocna Sibiului. Tatal, cojocar de meserie, paraseste, la rindul lui Transilvania pentru a-si face o situatie mai prospera peste munti. Dinspre mama, stramosii erau neam de pastori, adica oameni ai peregrinarilor ritualizate. Bunica, stabilita in Saliste, isi paraseste si ea satul; a vindut tot si a pornit in necunoscut, la sugestia generalului Carol Davila, si bizuindu-se numai pe promisiunile acestuia de a-i oferi fiicei sale, deosebit de talentata la tesut covoare, o slujba in Bucuresti. Ciudat mod de a gindi pentru niste tarani, mai ales daca sint transilvaneni. Parintii, rupti si ei de obirsie ardeleana, se cunosc si se casatoresc abia dupa ce trecusera in Romania, la finele veacului trecut. Apoi tribuleaza intre Bucuresti si diferite sate ale Munteniei impreuna cu numeroasa lor progenitura. La rindul sau, poetul, migreaza din Bucuresti in capitala Moldovei, tentat in primul rind de ofertele si magulitoarea incredere a lui Garabet Ibraileanu, dar, desigur, purtat si de demonul "schimbarii decorului". Spectrul "fixarii" il urmareste insa si aici, si, la nu mult timp dupa instalare, G. Topirceanu ar vrea sa paraseasca lasul. Motivele pentru care nu a facut-o, raminind in "dulcele tirg" pina la capatul vietii, sint mai complicate si, tinind de logica necesitatii, au fost mai puternice decit instinctul migratiei. Si totusi, dupa eliberarea din captivitate, intre ianuarie si septembrie 1918, il gasim din nou la Bucuresti; numai la chemarea lui Sadoveanu si tentat, probabil, de perspectivele ce i se deschideau (director adjunct la T. N., infiintarea unei revistE) revine la Iasi. Chiar si memoriile din captivitate ne releva acelasi neastimpar irepresibil: nu spirit de aventura, ci imposibilitate de a se fixa. Peregrinarile prin muntii Bulgariei, intre pustile "ciasovoilor", mai degraba il delecteaza, iar cind i se iveste ocazia sa paraseasca tabara, nu pierde ocazia, recomandin-du-se, cu riscuri imprevizibile, mecanic de locomotiva.



Balada chiriasului grabit in care G. Calinescu vedea doar, "un singur monolog hazliu", o petrecere inteligenta, o cronica rimata fara deosebita valoare literara" este, in fond, o marturisire-document a carei importanta ni se releva numai daca incercam o lectura mai putin aservita intentiilor disimulatoare ale autorului. Totdeauna pudic cu propriile trairi, capabil sa-si exprime, ca precursoriii sai tarani, efuziunile sentimentale si sa-si cenzureze sever starile de impas ontologic, Topirceanu se autoscruteaza prin dedublare ironica: cel care vorbeste in Balada chiriasului grabit este autorul disimulat in mic functionar de genealogie caragialesca. Teme permanente ale marii poezii - lumea ca teatru, spatiul memoriei, trecerea ireversibila a timpului - sint mascate strategic de portrete caricaturale, nuclee epice comice, scintilatii descriptive ironic-sentimentale derulate rapid prin fata ochilor cititorului; toata aceasta complicata masinarie lirica pare a fi pusa in miscare parca intentionat pentru a lasa in planul secund confesiunea care este tija intregii poezii: "Eu nu stiu limanul spre care/ Pornesc cu bagajul acum,/ Ce demon ma pune-n miscare,/ Ce taina ma-ndeamna la drum./ Dar simt ca m-apasa paretii, -/ Eu sint chirias trecator M-a dus pretutindeni puterea/ Aceluiasi tainic resort./ C-asa mi-e viata - o goana" (s.n.); G. Topirceanu nu poseda aplombul romantic necesar pentru a-si plasa trairile proprii in centrul lumii, ci reticenta lucida a scepticului. Faptul ca in conferinta Cum am devenit moldovean introduce un episod mai degraba anecdotic despre felul in care a scris aceasta poezie, ar putea fi o proba ca avea constiinta incapacitatii de a se fixa, independenta de propria-i vointa.



Nascut la echinoxul de primavara (20 martie 1886), funciarmente lucid, impatimit al demonstratiei logice, nu a descoperit totusi niciodata secretul echilibrului; a balansat continuu (in viata si in opera) in jurul unui niciodata dobindit punct fix: intre ritmul deja alert la inceputul secolului al vietii bucurestene si trenarea blinda a timpului iesean; intre viata de familie (eventual, rurala) si boema solitara; intre literatura si stiintele exacte (activitate de inventatoR); intre orgoliul nemasurat si constiinta desertaciunii vanitatilor lumesti; intre pasiunea cinegetica si refuzul de a gusta din ceea ce a vinat; intre poezia de confesiune, subiectiva pina la intimism, si cea obiectiva; intre liric si epic (nu fara a fi tentat si de mirajul literaturii dramaticE); si, pretutindeni in opera literara, intre comic si tragic.



In planul creatiei, majoritatea acestor pendulari nu puteau sa nu afecteze debitul artistic; doua pagini de literatura, in medie, pe luna este mult prea putin pentru un profesionist al condeiului.

Daca ipoteza ca permanenta instabilitate va fi afectat negativ debutul creator poate fi pusa fara dificultati sub semnul intrebarii, presupunerea ca ea a influentat pozitiv traiectoria scriitorului este intru totul plauzibila. Spre deosebire de alti confrati, G. Topirceanu nu s-a dedicat unui singur gen. Chiar daca cea mai buna proza a sa apartine ultimei parti a carierei scriitoricesti, vocatia epica s-a manifestat inca din anii inceputului. Debutul recunoscut este cel liric, dar tot de atunci dateaza incercarile in proza scurta. Fata de poeziile publicate in acelasi an, schita in Pestera, aparuta in 1906, nu este cu nimic inferioara. Este de remarcat ca ea nu anunta prin nimic pe viitorul prozator in registru comic. De inspiratie rurala, nareaza drama unui flacau care ucide din amor propriu lezat apoi, refugiindu-se intr-o pestera, innebuneste, ingrozit de tenebrele labirintului subteran si zguduit de remuscari. Nu atit drama epica retine atentia, cit acuratetea ritmului si capacitatea de a prinde reactiile psihice ale protagonistului. Primele nuvele ale lui Rebreanu (debuta in 1908), scrise cam la aceiasi ani (era cu un an mai virstnic decit G. TopirceanU) nu demonstreaza un avans valoric sensibil; numai ca autorul lui Codrea si al Rafuelii a persecutat pina cind s-a simtit suficient de puternic pentru a ataca romanul. G. Topirceanu pe masura ce se dedica poeziei, se indeparteaza de epic; mai incredinteaza tiparului numai citeva schite usoare, intentia umoristica ne fiind in nici una depasita. Pina in 1918, cind ii apare in serial, in revista Lumina, apoi in volum, in 1919, Amintiri din luptele de la Turtucaia, nu publica decit patru schite si cele trei scurte parodii in proza (dupa D. D. Patrascanu, M. Sadoveanu si Calistrat Hogas). Mai putin decit una pe an! Practic proza fusese abandonata. Desigur, aspectul intermitent al activitatii lui literare din acesti ani (nici in poezie nu se dovedeste prea actiV) trebuie pus in legatura cu razboiul balcanic, cu cel mondial si, mai ales, cu cele optsprezece luni de detentiune in Bulgaria; dar, chiar si luind in calcul aceste evenimente cumplite, se remarca prin lipsa de continuitate. Din experienta dura a luptelor si a prizonieratului, inca proaspata in amintire, ies, in anul imediat urmator, citeva povestiri de aspect memorialistic. Vor intra, in 1920, in volumul Amintiri din Bulgaria si schite usoare; mult mai tirziu sint retopite in substanta Pirin-Planinei.

Din acest an si pina in 1930, cind ii apare urmatorul volum, de proza, timp de zece ani, productia epica este nesemnificativa. in schimb, in acelasi timp cu o sustinuta prezenta in poezie, Topirceanu isi pune in valoare vocatia pamfletara. De o logica demonstrativa si o virulenta a expresiei prin care s-a impus atentiei intr-o epoca in care literatura noastra avea numerosi polemisti straluciti, pamfletul face din el unul dintre cei mai redutabili spadasini ai cuvintului din blinda capitala a Moldovei. Dar aceasta specie literara este oarecum hibrida, mult mai apropiata de genul liric decit de literatura epica, chiar daca naratiunea de cele mai multe ori este prezenta intr-un fel sau in altul. De aceea si incadrarea la "proza", subintegindu-se epica, e oarecum arbitrara. Oricum ar sta insa lucrurile vazute din perspectiva poeticii, pentru creatia lui G. Topirceanu, pamfletele, nu multe la numar si nu totdeauna pe teme majore, fac parte din fondul reprezentativ al operei. Din pacate, relativa izolare in care a trait la Iasi, atitudinea ponderata pe care G. Ibraileanu o impunea scriitorilor din jurul sau si, bineinteles, lipsa de consecventa in cultivarea propriei vocatii, au facut ca o mare parte a potentialului sau polemic sa se iroseasca in subiecte nesemnificative, sau sa nu fie deloc folosita.

^ Intre timp, productia sa literara intrase intr-o puternica stare de criza. in 1926 publica o singura poezie - Distih eroic -, o proza scurta si un singur articol de revista; in 1927 monologul - conferinta in versuri Bacilul lui Koch; anul 1928 aduce un reviriment serios in poezie - citeva parodii, Rapsodii de primavara, Sfirsit de vara, Fables microscopiques, epigrame -, dar, in rest, nimic. Anul 1929 este total alb.

Din 1930 inainte, doar citeva poezii de o valoare cu totul minora in contextul operei lirice. Practic, in 1928 cariera sa de poet poate fi considerata incheiata. Un posibil motiv ar putea fi reactiile negative ale unei parti a criticii la dobindirea de catre poet a premiului national de poezie pe 1926. Date fiind orgoliul si irascibilitatea sa, nu se poate sa nu-l fi afectat, dar nu intr-atit incit sa-i anihileze resursele lirice. onflictul cu cei care-l atacau acum (E. Lovinescu, M. Dragomirescu, . Bogdsn-Duica, Paul Zarifopol, Camil PetrescU) erau mai vechi si se utea astepta la aceste atacuri furibunde.



In reaiitate, scriitorul se departa de poezie, ispitit de alte activiati. in 1926 este numit director al Teatrului National din Chisinau si rim-redactor al Vietii romanesti. Se ocupa de manuscrisele si de pro-'ectele literare ale altora (Damian Stanoiu, Constanta Marino-MoscU). ace confruntari de texte pentru o editie Eminescu. Cocheteaza tot

.ai insistent cu teatrul: avea in mape vreo cincisprezece proiecte (cf. Const. CiopragA), scrie doua prologuri, incepe sa tina conferinte - Bacilul lui Koch, Problema risului si umorului romanesc - si succesele il incurajeaza (manuscrisele pastreaza, si in acest domeniu, numeroase proiectE). Studiaza biologia, anatomia, psihiatria, matematicile. Are preocupari de inventator nu lipsite de in-teres: cinematograful in relief, televiziunea. Lucreaza asiduu, dar nu reuseste sa-l incheie, la un studiu asupra risului, ca raspuns polemic la Le rire et Ies rieurs al lui H. Bergson, redactind in limba franceza - Le rire et Ies lois du comique. Colaboreaza chiar, alaturi de M. Sadoveanu, la doua manuale - Carti de citire - pentru clasele a Il-a si a IlI-a primara. Planeaza, cum spune M. Sevastos. Aceasta multitudine eterogena de preocupari poate chiar crea impresia ca scriitorul fuge in mod deliberat de poezie. Si s-ar putea chiar sa fie asa, numai ca vocatia literara este mai puternica. Revine, la ea, dar pe alt versant, cel al epicii. in 1930, deci dupa zece ani de la cel anterior, ii apare un nou volum de proze scurte - Scrisori fara adresa, Proza umoristica si pesimista - in care aduna o parte din schitele si povestirile publicate in reviste si crema foiletoanelor polemice; in plus, cea mai ampla dintre toate parodiile in proza - Domnia lui Ciubar-voda -, aparuta initial in Viata romaneasca. Volumul mai cunoaste o editie, in 1934, cu modificari nesemnificative. Cele citeva poezii pe care le incredinteaza revistelor din 1930 pina in 1933 dovedesc nu atit secatuirea filonului liric, cit un fel de lipsa de interes; sint insuficient finisate (in comparatie cu poemele de prima valoarE) si lasa impresia de improvizatie mai mult sau mai putin ocazionala. Scriitorul era absorbit de lucrul la ultimele sale doua creatii - cele care aveau sa modifice sensibil profilul sau literar: romanul Minunile Sfintului Sisoe, pus, in sfirsit in lucru, dupa mai bine de cincisprezece ani de la anuntarea proiectului dar, din pacate, ramas neterminat, si Pirin-Planina, Episoduri tragice si comice din captivitate, din care unele secvente fusesera scrise inca din 1919. Ultima, publicata in volum cu un an inaintea disparitiei artistului, grabit clasificata ca scriere memorialistica, este si cea mai ampla dintre prozele sale. Astfel, cind "timpul nu mai avea rabdare", G. Topirceanu se reintoarce la o vocatie la fel puternica, poate, ca poezia. Boala nu i-a mai ingaduit sa lase posteritatii dovada absoluta marelui sau potential epic. Demonul instabilitatii se razbuna.



Chiar daca G. Topirceanu nu ar fi scris nici un rind de proza, vocatia sa de narator ar fi in afara oricarei indoieli, proba cea mai convingatoare fiind chiar opera poetica. Multe dintre cele mai cunoscute poezii sint construite pe o trama narativa mai mult sau mai putin consistenta si ar fi de neconceput fara aceasta schelarie interioara atit de activa liric. Fie ca nareaza in registru obiectiv, ca in Balada popii din Rudeni sau La vinatoare, fie ca foloseste exprimarea parabolica (Rapsodii de toamna) ori combina aceste doua moduri dupa formule de o deosebita inventivitate si suplete, sau, in cele mai valoroase poeme, confera naratiunii sensuri simbolice superioare {Balada mortiI), o buna parte a substantei poetice este vehiculata pe aceasta via epica. Procedeul este folosit deliberat, apartine programului estetic al scriitorului care si teoretizeaza in acest sens. intr-un interviu din Adevarul literar si artistic din 1926 (deci dupa ce opera lirica fusese, in linii mari, incheiata), G. Topirceanu afirma ca "toata arta literara este, prin excelenta, narativa. Cea mai eterata poezie lirica e in fond tot o naratie, o mica povestire". Si, devansind parca naratologia contemporana, precizeaza: "Ca sa-si transmita gindurile, omul grupeaza totdeauna cuvintele in fraza, adica in jurul unui verb, iar verbul este un cuvint care notifica o actiune, un eveniment. Un sir de fraze (o secventa, n.n.) nu face alta decit notifica, expune, povesteste o succesiune de evenimente materiale sau sufletesti" Optiunea pentru aceasta structura poetica este unul dintre motivele pentru care autorul Parodiilor orginale este trecut de o parte a criticii printre traditionalisti. E. Lovinescu vede in el un poet de tranzitie, iar G. Calinescu este printre putinii care il considera modernist, dar nu-si argumenteaza in nici un fel opinia. Criticul observa insa, pe buna dreptate, ca, in cazul lui G. Topirceanu, este practic imposibil de dat un verdict definitiv, caracterul oscilatoriu fiind o aproape o lege a operei lui. De altfel, daca nu poate fi incadrat in modernism (cel putin in acceptia pe care termenul o capata in poezia romaneasca), tot atit de greu poate fi subsumat traditionalismului un artist care introduce in poezia romaneasca posteminesciana de la inceputul secolului, inca pendulind nehotarat intre tragic si feeric, suflul proaspat al unui comic cu ambitus larg. Si mai ales, aduce cu sine tragicomicul, pina la el practic absent in lirica noastra, efort in care il avea alaturi pe "simbolistul" Minulescu. De altfel, el insusi pledeaza pentru, racordarea la spiritul epocii, la acel "saeculum" lovinescian: "un poet adevarat" opineaza G. Topirceanu in Evolutia unui ideal, trebuie sa adere la "forma sensibilitatii speciale a epocei in care a trait". Ceea ce a condus la etichetarea lui ca traditionalist este idiosincrazia violenta la inovarile excesive, la schimbarile prea bruste de busola estetica si, in special, la scoaterea artei de sub ocirmuirea atotcuprinzatoare si luminoasa a ratiunii, a luciditatii. Constatam contradictia intre atitudinea teoretica transanta si oarecum exclusivista si labilitatea, aspectul fluctuant, nehotarit al emisiunii lirice, niciodata fixata intr-o atitudine ferma in fata spectacolului vietii. Penduleaza intre ironie si sentimentalism. Pozitia lui poate fi luata drept "conservatoare" numai intr-o miscare literara ca a noastra, care nu epuizase ecourile postromantice si, celebrind in victoria "poeziei noi" izbinda simbolismului, se apropia cu pasi grabiti de momentul declansarii zgomotoase a avangardei. Se poate totusi vorbi la el de traditionalism, insa numai in planul valorilor morale, mai exact, al moravurilor. Bunaoara in acelasi articol - Evolutia unui ideal -, este dezavuata degradarea cuplului erotic de la eminescianul "Ea frumoasa si el tinar, el inalt si ea inalta", la "Ea era frumoasa, el era bogat".

In plan estetic, aceste atitudini sint reactia unei personalitati creatoare de tip clasic. Ea nu are, cel putin in cazul lui G. Topirceanu, nimic comun cu traditionalismul; dimpotriva, pina la un punct, poate fi considerata un insemn al modernitatii, situatie intuita de Mihai Ralea acum o jumatate de veac. in articolul G. Topirceanu gasim o observatie esentiala pentru intelegerea personalitatii artistului: "Clasicismul d-sale, facut din cerebralitate, din cenzura severa a inteligentei, il aseaza printre fauritorii poeziei neoclasice Alecsandri era si el un clasic, dar un clasic preartistic, am zice un clasic psihologic, nu un clasic estetic" (s.a.). Ralea ar fi putut foarte bine sa-l situeze pe poet in parnasianism dar a intuit fara gres diferenta dintre raceala si impersonalitatea parnasiana (atit de rar si de slab ilustrata de poezia romaneasca) si lirismul participativ al lui G. Topirceanu. Astfel poetul nu e impins in zona unei poezii revolute, ci integrat literaturii veacului sau.

Pe de alta parte, caracterizarea lui Ralea comporta o precizare necesara: definindu-l astfel pe G. Topirceanu, criticul se gindeste de fapt la adoptarea deliberata numai a citorva puncte din programul clasicismului. Clasicitatea lui nu are nimic vetust; ceea ce preia artistul din poetica clasicismului sta sub regimul permanentei: practicarea mimesis-ului (in sensul adevarat al cuvintuluI), obiectivitatea, cerebralitatea, dominarea pasiunilor prin ratiune, folosirea constructiilor literare finite, inchise, simplitatea si claritatea stilistica, propensiunea catre general-uman etc. Topirceanu aspira la crearea unei opere care sa aiba "aspectul unor ape adinei si clare". Si totusi, in pofida unor astfel de constatari bazate pe cercetarea obiectiva a operei nu putem, in spiritul aceleiasi obiectivitati, sa nu descoperim in poezia lui G. Topirceanu un lirism sentimental care nu are nimic comun cu dominantele clasice despre care am vorbit mai inainte. Iata, pentru edificare, o mostra dintr-un poem de maturitate (1923): "E seara, Plopii insirati in zare/ Se sting departe -/ Vapai de umbra, facle funerare/ La capatiiul zilei moarte// De ce sa-mi stai zadarnic impotriva?/ Ramii a mea/ O, nu te zbate, dulcea mea captiva, -/ Reteaua fina s-ar cutremura/ Si fiecare fir intins prea tare/ Ma doare// Ca le-am urzit - paianjen solitar -/ Nu din argintul razelor de luna,/ Ci din fiorul unui vis bizar/ Pe care Noaptea mi-l aduce-n dar/ Ca sa-l traim o clipa impreuna" (Painjinis). Si in proza intilnim astfel de efluvii de lirism profund subiectiv, sau pagini descriptive impregnate de o sentimentalitate necenzurata; "Pe-aici se deschid uneori in codri luminisuri ferite de oameni, cu numiri misterioase, pastrate din vechi vremuri, si in mijlocul fiecarei poiene sta mindru ca un monarh cite un cires salbatic, cu crengile inalt rasfirate in vazduh. Vara, dupa Sin-Petru, cind rodul marunt si negru le napadeste frunzisul, ciresii din poiene sint loc de intilnire si de ospat pentru toate zburatoarele neastimparate din imprejurimi. Ceasuri lungi de vara, culcat in iarba plina de zumzet, cu pusca linga mine, culegeam alene din juru-mi cirese stafidite ori priveam fara ginduri seninul gingas printre frunzele de sus, asteptind". (Amintire, 1922).



Asadar, reversul medaliei exista. Ar fi, deci, mai comod sa-l consideram pe G. Topirceanu un creator fara atitudine estetica precisa, care scrie mai mult din instinct artistic decit subsumindu-se canoanelor unor precepte asumate si ale carui opinii si optiuni teoretice se supun doar capriciilor talentului si ale inspiratiei. Ne-am putea prevala, bunaoara, si de declaratiile sale anti-clasiciste dintr-un articol indreptat contra lui H. Sanielevici, care declarase ca "romantismul si realismul sint produse de dezagregare" si doar "clasicismul este produsul firesc al oricarei societati sanatoase", la care G. Topirceanu raspunse: "pentru ce isi pierde d. Sanielevici vremea predicind in pustiu literatura clasica?". Dar, de fapt, nu virtualitatile clasicismului sint negate, ci dogmatismul exclusivist al criticului. Pentru ca, in alta parte, raspunzind aceluiasi H. Sanielevici care-i reprosa ca "nu poate gusta simplicitatea formei clasice", afirma: "O gust. o admir, e idealul meu in arta si m-am razboit pentru ea". Nu ne putem permite, deci, decit concluzia ca intre ideile despre literatura ale scriitorului si productia sa literara nu exista o concordanta deplina, ca ea (concordantA) se realizeaza numai la nivelul creatiei de virf. inca o data constatam (a cita oara?) incapacitatea omului si artistului de a se fixa intr-o formula definitiva. Involuntar ne amintim de aceasta caracterizare a lui Ionel Teodoreanu din Masa Umbrelor. "Un ritm de codobatura dadea un fel de provizorat lui Topirceanu chiar cind parea ca sta. Parea, am spus. Caci niciodata nu sedea de-a binelea. Pendula mereu, uneori imperceptibil, dar niciodata nu se oprea efectiv".

Una dintre caracteristicile cele mai socante ale talentului lui G. Topirceanu este disponibilitatea sa imitativa extraordinara. Un critic (Mihai DascaL) o numea tropism, caracterizare exacta dar insuficienta. Nu ne referim aici in mod expres la parodii, care nici nu pot fi considerate imitatii, ci la capacitatea de a reproduce, cu mijloace proprii, formula artistica a unui scriitor sau altul. G. Ibraileanu descoperea in schita Musca (dar o spunea cu menajamente pentru orgoliul iritabil al secretarului sau de redactiE) amprenta lui Emil Girleanu cel din in Lumea celor care nu cuinnta; in realitate, e aproape un decalc. E. Lovinescu vedea in el (nu fara o intentie sicanatoarE) "pe cel mai autentic reprezentant al mostenirii directe a lui A. Mirea". Comentatori contemporani (Const. Ciopraga, Stefan CazimiR), constata ca unele din parodii (George Cosbuc: Tiganii, A. Mirea: Unei fosile, Sahara s.a.), inainte de a deveni "pagini modeste de critica literara in pilde", deci de a fi considerate ca atare, nu avusesera nici o intentie parodica. Pagini scoase parca din Sadoveanu sau Hogas gasim si in prozele scurte ale lui G. Topirceanu. Este aceasta disponibilitate mimetica un avantaj pentru scriitor, sau un handicap? Si una si alta. in poezie rezultatele sint salutare. Poetul se elibereaza de tutela modelelor supunindu-le unei critici implicite, pina la un punct desolidarizindu-se de ele, bineinteles in ipostaza de creator. Rezultatul este ca, pe linga reinventarea parodiei romanesti moderne (in veacul precedent ea mai fusese practicata), isi degajeaza cimpul poetic, facindu-l apt sa rodeasca numai din propria-i putere. in proza lucrurile nu stau la fel. Parodie a scris putina, insuficient pentru a se putea elibera de scoriile imitatiei. Schitele din perioada debutului lasa sa se vada bine influentele; cu o exceptie: Focurile. Se simte, in toate, vocatia autentica, dar insuficient pusa in valoare si, bineinteles, lipsa de consecventa. Reminiscentele modelelor sint vizibile (desi intr-o masura care nu afecteaza serios originalitateA) chiar si in prozele sale de rezistenta cele de dupa 1930 - Pirin-Planina si Minunile Sfintului Sisoe.



Dincolo insa de orice tropism, adevaratul si cel mai apropiat maestru al lui G. Topirceanu este I. L. Caragiale. Admiratia pentru el i-a fost totala si numai despre Eminescu si ilustrul sau prieten, Mihail Sadoveanu, se mai exprima in termeni atit de elogiosi. in cazul lui Caragiale este insa vorba si de congeneritate evidenta; cuvintele cu care il caracterizeaza ascund o intentie de autoportret: "cel mai mare artist al prozei noastre literare: minte agera, spirit lucid, mestesugar incomparabil". Trecem peste faptul ca asupra prozei scurte a autorului Momentelor face adevarate studii de stilistica si aducem in sprijinul tezei de mai sus numai adnotarile laborioase pe marginea editiei Zarifopol a operei lui Caragiale. Din ea, din Momente si schite, in primul rind,_a invatat mai mult decit de la oricare alt scriitor roman sau strain. inainte de toate, asa cum o demonstreaza, in masura aproape egala, opera poetica si proza scurta, il urmeaza in structura si tehnica naratiunii. Decupajul epic ferm, realizat prin juxtapunerea secventelor, simplitatea savanta a liniei narative, ritmul alert al actiunii, efectul final bazat pe poanta, decurg toate din tehnica fara cusur a marelui inaintas.

Cea mai mare parte a galeriei personajelor sale (inclusiv cele din poeziile construite pe trama epica) - popa din Rudeni, chiriasul grabit si altele - este de sorginte caragialiana. Lumea plantelor si gizelor din Rapsodii de toamna este de aceeasi extractie. Poetul ii indulceste contururile si ii adauga haloul duios de lirism comprehensiv; astfel satira rece se topeste si recristalizeaza in ironie blinda. Topirceanu nu pastiseaza si nici nu reia epigonic teme ale maestrului. Lumea lui si, o data cu ea, conflictele ei, descinde din cea a lui Caragiale, dar se situeaza pe alta spira a timpului. Mediocritatea moale, anosta, a triunghiului Misu St. Popescu, Iorgu Damian, Zoe din In jurul unui divort - povestire versificata fara nimic liric in ea - ca si atmosfera sufocanta a mahalalei, provoaca o compatimire melancolica prin raportare la "ambitul", dinamismul nervos si istet sau angajarea sincer inocenta in melodrama ale amploiatilor si consoartelor lor din Momente.

Tot de la Caragiale a primit si impulsul catre parodie. Maestrul practicase nu numai parodia in versuri si proza, ci si autoparodia. in toate, nu se limita sa faca doar "critica literara in pilde" de pe pozitii potrivnice parnasianismului, instrumentalismului, simbolismului, se-manatorismului si altor -isme, ci si critica a vietii politice, a moravurilor, a nationalismului. Parodia lui nu a fost niciodata amicala sau macar amabila, chiar cind viza pe prietenul sau Cosbuc, pe Alecsandri, ori pe altii mai putin apropiati. Topirceanu a expurgat-o de intentii extraartistice, conferindu-i o finalitate exclusiv literara. Emancipata, parodia capata valoarea superioara de act literar inchis.

De fapt, tot ce tine de comic ajunge la Topirceanu prin filtrele lui Caragiale. Asta inseamna cumva ca este dependent de precursor? Categoric nu. Topirceanu, unul dintre cei mai mari scriitori in registru comic ai literaturii noastre din acest secol, nu este un epigon; spiritul sau superior sceptic, lucid si grav, inteligenta lui caustica nu puteau gasi alt interlocutor mai potrivit. Fortind putin retorica, am putea spune ca cei doi dialogheaza.



Schita In pestera, cu care, in 1906," debuteaza in proza, nu anunta, cum am mai spus, in nici un fel pe viitorul umorist. I-o va fi inspirat, probabil, o intimplare reala din mediul uman cunoscut (e scrisa la NamaiestI). Un flacau ucide, intr-un acces de furie necontrolata, pe un alt tinar. Haituit de consateni si de remuscari, se refugiaza intr-o pestera; ratacit in intunericul fara iesire, innebuneste. Nu conflictul si nici dezvoltarea narativa au importanta, ci decupajul si "accesoriile". Secventele nu respecta cronologia decit in mica masura, supunindu-se, de fapt, miscarii psihologice. Cadrul descriptiv, expresiv sub aspect plastic, nu este neutru sau alegoric; creeaza atmosfera, prefigureaza viitoarele mutatii psihice: "isi facu cruce si intra, ca un ciine gonit, in gura neagra a muntelui, fara sa simta valul de aer umed si rece, care-i izbi fata aprinsa de fuga (). Citiva pasi mai incolo pestera se strimteaza in gituri joase, prin care trebuie sa treci indoit de mijloc, si apoi se deschide in incaperi largi, pline de mister si de tacere (). Liliecii, ca niste fulgere negre, spinteca golul in zig-zaguri si, rar de tot, cite-o pasare de noapte, speriata de lumina facliei, isi tremura umbra filfiitoare pe peretii colturosi Si daca te afunzi mai mult in unghiuri neumblate, calci in picioare zeci de lighioane necunoscute, copii reci ai pamintului, cari se feresc de lumina soarelui si cauta umbra umeda si tacuta a singuratatilor." Dincolo de stingaciile inerente ale debutului, se simte aptitudinea pentru analiza starilor tulburi de constiinta si intuitia exacta a reactiilor umane in situatii-limi-ta, ceea ce nu este putin lucru pentru un incepator. Fondul problemei pe care-si propune sa o rezolve tinarul autor, probabil fara sa constientizeze semnificatia acestei tentative pentru proza romaneasca de la 1906, este retinerea concretului psihologic. Reusita, vazuta din aceasta perspectiva, este meritorie: felul in care se epuizeaza efortul de supravietuire al tinarului este exprimat remarcabil: "Ochii-l dureau de atita intuneric. O lumina, o lumina cit de mica, numai sa-si odihneasca ochii asupra ei, o clipa! Aprinse un chibrit Lumina il orbi, dar el tinu ochii mari deschisi. Cu degetele muiate in gura apuca de partea aprinsa si tinu chibritul sa arza in intregime Un liliac ii trecu pe dinaintea ochilor si lumina pieri. () Atunci isi scoase camasa de sarbatoare, o facu sul si o aprinse () Trebuia sa se grabeasca. Trecea gifiind prin locuri necalcate de picior omenesc, uitindu-se speriat in toate partile, fara sa stie daca merge catre lumina zilei ori catre fundul necunoscut al pesterii, in inima muntelui". G. Topirceanu nu persevereaza insa in aceasta directie; la acea data nici nu prea avea cine sa-l incurajeze.



Abia peste cincisprezece ani va incerca ceva asemanator in Focurile. Nici aici accentul nu cade pe intriga erotica, vag melodramatica si amintind cumva de povestirile lui Galaction si Sadoveanu, ci reflectarea conflictului psihologic nu lipsit de subtilitate. Gligore, pastorul de capre angajat cindva la o manastire de maici, nu este un maniac. intimplarea lui erotica, in urma cu douazeci de ani, cu o tina-ra calugarita focoasa, capricioasa si de neam mare se leaga straniu de eresul flacarilor de comoara: "Nu stiu cita vreme va fi trecut dupa asta. Stiu numai ca-ntr-un rind am simtit-o ca se zbate tare si ma izbeste cu pumnii in obraz in preajma noastra, undeva, aproape, o vilvataie mare lumina toti fagii dimprejur, ca ziua. Cit a tinut? De unde venea lumina? Nu stiu. Parca-mi luase Dumnezeu mintile. Tot cerul daca ar fi cazut, nu m-as fi ridicat de-acolo, din iarba Cind m-am trezit, era intuneric". El nici nu este indragostit in perpetuitate de calugarita cu nume de pacatoasa biblica, ci "fixat", uluit fara scapare de socul impactului cu patima, pentru el, bunul salbatic, absoluta, paradoxala, napraznica: "De unde venea lumina? Nu stiu. Parca-mi luase Dumnezeu mintile"; ambiguitatea e remarcabila. Deci cautarea comorilor "in ajun de praznic mare" este modul sau de a celebra revelarea erosului. Ce s-a mai intimplat "dupa" nu-l mai intereseaza: "Pe urma cu Magdalena n-a mai fost nimic. Am mai intilnit-o de citeva ori prin schit, da se ferea sa dea ochii cu mine, parca nici nu ma vedea. Mai tirziu am auzit c-a plecat din minastire, s-a pustiit in lume". Din pacate, lipsa experientei si a exersarii in manipularea unui astfel de subiect se simte; adoptarea unui ritm narativ tacticos dauneaza iar intarsiile descriptive, altfel de buna calitate, nu se adecveaza fondului, mai ales datorita timbrului lor sadovenian.



O aventura este cea mai reusita proza umoristica a autorului, o adevarata parada a marilor sale resurse. Aparenta este tot caragiali-ana; jocul situatiilor comice aminteste de C. F. R., iar protagonista pare a fi un Mitica feminin; este clou-ul prozei, comica ea insasi, dar, in acelasi timp, catalizator al ridicolului celorlalte personaje. G. Topirceanu are calitatea de a se dezlantui chiar si pe suprafetele restrinse care pe altii i-ar incomoda; in O aventura cinta pe toata claviatura comicului cu dexteritatea unui virtuoz. ii activeaza toate resursele: de limbaj, de situatie, de caracter si foloseste o gama larga de procedee. Primul personaj comic este naratorul; comicul emana din ridicolul sau, de care devine constient abia in ultimul moment. Nici cititorul nu este initiat complet; i se ofera unele sugestii si citeva motive de zimbet, dar cheia situatiei o primeste abia pe poanta finala, fiind astfel obligat sa refaca mental lectura intregului text "a rebours". Asadar, cuconita superficiala, marginita si vulgara si-a batut continuu joc de aspiratia lui la o aventura facila, de aerele lui de superioritate masculina, de avansurile de cuceritor, de diplomatia "subtila" pe care o desfasoara. Cade in cursa cu fireasca usurinta a barbatului flatat de iluzia unor circumstante prielnice: "Simt ca mi-a sarit somnul de tot. Daca m-ar fi intrebat atunci de care imprejurari anume atirna ramasul meu la Focsani, n-as fi stiut ce sa raspund, imi fac repede-n gind citeva socoteli si drept incheiere, imi examinez din nou vecina. Silueta nu prea are ea, cum cerea gustul pervertit al unora, pina mai ieri-alaltaieri Dar ce gura! ce ochi! ce umeri!" Ridicola este si insolenta celor doi companioni temporari in care povestitorul s-ar putea vedea pe sine daca ar suferi mai putin de superbie masculina: "Dincolo de Chitila, cei doi domni de pe culoar intrara, s-asezara la locurile lor si, numaidecit, dupa obiceiul pamintului, incep s-o fixeze pe vecina mea cu linistita impertinenta ca pe un tablou expus acolo anume pentru agrementul calatorilor masculini". Comicul cel mai nuantat il degaja cuconita, in fond singura demna de compatimit dintre toti; impartialitatea povestitorului nu poate fi pusa la indoiala; se dedubleaza fara efort vizibil in victima si observator obiectiv, cele doua functii, cea de personaj si cea de narator, neincomodindu-se intre ele. Asadar, sotia ultragiata vrea, in primul rind, sa se razbune pe sotul care are "mania" invitatilor: "() am de gind sa ma distrez, sa-mi fac de cap cit oi putea ca sa nu-mi para rau c-ara plecat". Nu minte. Pacatul suprem de care este capabila e flirtul vinovat; se opreste aici nu din inocenta sau datorita vreunui complex al fidelitatii, ci dintr-un fel de perversiune. Paraponul antimasculin se descarca astfel si asupra nevinovatului povestitor. in al doilea rind - ca demna fiica a Evei -, vrea sa-si verifice, in conditii de deplina securitate, "sex-appeaT-ul. Dar cu ce pret! Degradarea gratuita degaja un comic care nu poate provoca risul, ci doar o gama de felurite zimbete. Ce risi-pa inutila de cochetarie ieftina, falsa inocenta, prostie trucata sau autentica, mici tertipuri feminine umilitoare, exprimari echivoce, aluzive, rufe de familie afisate, vulgaritate agresiva! Si toate acestea concentrate, gratie talentului autorului, pe citeva pagini. Caleidosco-pica perindare a procedeelor comice da textului savoare si autenticitate psihologica: "Are mania, domnule, sa invite prieteni la masa, fara consimtamintul meu. - Asta n-ar fi nimic, zic eu. Nu se desparte cineva pentru atita lucru. Mai cu seama daca este si vreun copil la mijloc - Nu este. Mi-au spus doctorii ca eu nu pot sa fac. - Ce-are a face! Mai incercati. - Dac-ar depinde numai de mine Casatoria, domnule, este un fel de loterie: nu stii niciodata peste cine dai Avem noi un prieten, baiat cu cariera, magistrat. S-a insurat din dragoste, cu toate ca nu-i baiat prost. Si era in al noualea cer, parca luase pe Dumnezeu de-un picior cu Lilica lui Ei, ce crezi? Nu s-a implinit bine un an de la nunta, si l-a inselat nevasta. - Auzi dumneata! Cu cine? - Cu un profesor de la universitate. Lumea zice ca pe-atunci era numai conferentiar dar asa e gura lumii. - Si barbat-sau a aflat? - Da. Si a lasat-o imediat, sub pretext ca nu poate suporta una ca asta Asa sint barbatii. - Egoisti - Mai e vorba?". Schita este din 1931, cind Topirceanu revenise definitiv la proza.



Amintire (1922) este un simplu exercitiu de digitatie in tonalitate memorialistica. intr-o dimineata de primavara (1919) - o istorioara didactico-moralizatoare in care autorul pare a-si fi scapat de sub control sentimentalismul, in asa masura incit nu pare scrisa de el. Ambele fac parte dintr-o serie scurta de proze in care lirismul descriptiv isi disputa (cu succeS) intiietatea cu epicul. Valorile ei sint alte doua povestiri (nu schitE) - O goana la Cucuteni (1923) si Tara de dincolo de negura (1925). Panourile ample sau schitele de natura au o gravitate sadoveniana, lipsindu-le doar tensiunea aceea inefabila a meditatiei implicite; ritmul este insa aproape insesizabil, mai nervos, tusa mai realista: "Printre pareti de trestie inalta, strabatem in tacere carari lungi de apa cu plavii buboase, cu foi late de nufar si cu pojghita de ghiata pe alocuri si ne afundam in labirintul de lagune care taie stuhurile, spre Vladnicul cel mai adinc. () Si deodata cu zbor suierator, doua ratuste sageteaza vazduhul, piezis deasupra noastra. Detunatura pustii, bubuind straniu in linistea mare de pina acum, trezeste balta intreaga. Mii de croncanituri ii raspund din departare. Un macait aprig se ridica din stuhuri; gistele incep sa giriie din toate partile, nevazute; lisitele se trezesc in cotloanele lor de papura vesteda. Un stol de grauri, la inceput cit un norulet, desfasoara in lumina rasaritului un val cernit, straveziu si usor, cu falduri capricioase, pe care-l poarta vintul pe deasupra baltilor, pina in negura inca intunecata dinspre apus." (Tara de dincolo de negura). in O goana la Cucuteni lucreaza un neastimpar interior, o intretesare aleatorie intre naratiune si descriptie: "Aici a organizat «Cercul vinatorilor» prima goana din anul acesta. Dimineata e racoroasa. Cerul e transparent si soarele anunta, ca de obicei, o zi de mai in miezul toamnei. Sintem vreo douazeci la numar. Si fiecare isi inchipuie ca o sa impuste cel putin doi tapi si-un mistret. Tragem la sort locurile, din caciula, si numaidecit pornim sa ne rinduim intr-o margine de padure, pe deal. () Padurea e galbena si pustie. Nu s-aude nici un zgomot, haitasii n-au pornit inca. () Ma culc cu fata-n sus sub un fag, in asteptarea evenimentelor. Frunze de aur, frunze de bronz, frunze de tinichea stau neclintite pe fondul de azur impaienjenit de ramuri". in Tara de dincolo de negura descriptia este intersectata de secvente epice simple de un comic domol. Dar si ele servesc, la fel ca si peisajul, drept montura pentru portretul "tovarasului meu". Tot farmecul prozei vine din tehnica ingenioasa a colajului: segmente ale portretului sint grefate in mici sub-structuri narative, posesoare, de cele mai multe ori, de valente comice, imaginea edificindu-se treptat, o data cu evolutia povestirii. Fragmentarea nu dauneaza; dimpotriva, serveste decuparii mai ferme a trasaturilor esentiale. Bunaoara: "intr-un rind, ne gaseam impreuna pe niste imasuri pustii, inspre padurea Popricanilor. Un iepure s-a ridicat drept intre noi. E tot ce poate face mai rau un iepure, cind vrea sa provoace o nenorocire. Tovarasul meu a saltat pusca la umar, dar s-a stapinit si n-a tras. Eu insa m-am lacomii si-am tras. O halice ricosata din pamint l-a ajuns in piept, i-a gaurit surtucul si i s-a oprit in camasa. Am alergat sa-i dau ajutor si curaj. - Nu-i nimic! m-a imbarbatat tot el pe mine, cu bunatate. N-a ajuns decit la piele"; sau: "Ne-am oprit la pinda pe-o laguna ingusta, intre doua ziduri de trestii () Tovarasul meu sta cu fata-n sus, cu ochii inchisi, cu obrazul pe jumatate in soare. Ma uit la fruntea lui cu proeminente ciudate si nu-mi pot da seama daca a atipit ori inca e treaz. Drept raspuns, un sforait subtirel porneste din nasul lui mic, cit un tumburus, care are totusi pretentia sa fie acvilin. Doarme! Daca trece tocmai acum un stol de giste, ce-i de facut? () S-a auzit, foarte departe, un glas de gisca. () Fara sa ridice capul, tovarasul meu deschide un ochi. Un ochi foarte albastru in lumina mare - si copilareste atent. Cu toate acestea stiu bine ca dormea! Se vede ca dormea numai cu nasul si cu o ureche". Lui Mihail Sadoveanu, caci el este "tovarasul meu", ii va fi placut mult povestirea. Un an dupa publicarea ei, in 1926, un volum de-al sau se va intitula Tara de dincolo de negura, iar escapada cinegetica este reluata, din unghi propriu, intr-una din prozele lui - Pasaj de rate, seara.



Din Minunile Sfintului Sisoe, roman proiectat in douasprezece capitole, G. Topirceanu a reusit sa scrie numai patru; ultimul, dupa cum relateaza Otilia Cazimir, a fost definitivat cu doua luni inaintea mortii. Arhiva ofera un material documentar bogat asupra procesului de gestatie si de elaborare a romanului. Un Memento pentru fondul povestirii, in 86 de puncte, este jurnalul de creatie al romanului. Autorul acorda acestei scrieri o importanta deosebita: era, pentru el, "cea mai buna lucrare" din intreaga cariera scriitoriceasca. Este semnificativ ca da acest calificativ unui roman; artistul era constient de puterea propriei vocatii epice. Acreditindu-i punctul de vedere, M. Sadoveanu califica Minunile Sfintului Sisoe drept "o capodopera in proza" ceea ce, trebuie sa spunem, este excesiv. Critica literara postuma i-a acordat, de asemenea, o importanta deosebita, si pe buna dreptate, fiindca demonstreaza un suflu epic remarcabil. Lectura celor patru capitole definitivate, coroborata cu a jurnalului de creatie, lasa insa sa se intrevada o scadere a tonusului structurii narative in a doua sa parte; insa verva comica pare a se mentine. Se poate obiecta ca Memento pentru fondul povestirii si diferitele bruioane sint un indiciu suficient, autorul derogind de la el chiar si in ceea ce reusise sa termine. Dar impasul pluteste in aer. Dovada, solutia finalului este palida: "Sisoe ajunge la urma sa creada si el ca trebuie sa fi visat - c^ n-a fost cu adevarat in rai. Atunci isi pierde virtutea de a face minuni Si din aceasta cauza cind se intoarce la sfirsit in rai il gaseste asa de schimbat: firav, straveziu, gata sa se risipeasca". Pe de alta parte, si constructia narativa pare a se segmenta in episoade cu un coeficient excesiv de autonomie. Oricum, structura de caleidoscop al lumii vazuta printr-un singur ochi, cel al lui Sisoe, ca si pretextul - cobo-rirea unei fiinte aproape celeste printre paminteni - inlesneste o concluzie: ca si Pirin-Planina, romanul se edifica pe motivul calatoriei. Sisoe se plictiseste in Paradis, periplul terestru il nemultumeste si, intors in spatiul divin, este dezamagit, il gaseste "straveziu". (Comunicind cam acelasi mesaj sceptic, Pirin-Planina are un final memorabil, in drum spre tara, ajuns noaptea pe malul bulgaresc al Dunarii, Topirceanu incheie astfel: "Si s-auzeau ciinii-n Giurgiu".)



Romanul avea o intentie satirica declarata. in Memento gasim o lista a obiectivelor "de satirizat in Sisoe". Punctul de vedere al scriitorului ne indica nu atit o mentalitate traditionalista, cit atitudinea critica a unei constiinte lucide fata de primejdiile civilizatiei tehniciste. Pentru edificare, iata o selectie: "Institutii, moravuri, credinte, sentimente - moderne. () Clerul, popii, tagmele bisericesti, Justitia-judecatorii, avocatii, procesele, sentintele tribunalul, impricinatii. () Comertul si industria. () Sportivitatea, sporturile, antiintelectuali-tatea, sampionatul. Spiritismul, hipnotismul, telepatia etc. - superstitii moderne. Mecanismul, mecanizarea (masinismul in generE). Radiofonia, avionul, automobilul. Confortul modern, case, hoteluri, vehicule. Febrilitatea moderna, viata in galop (). Arta, literatura moderna. Medicii, tratamentul, cura, hipocondria; nevrozele, maniile; medicamente".



Fata de Revolta ingerilor al lui Anatole France, cu care Al. Sandulescu stabileste justificate relatii, sau Rabojul Sfintului Petru al lui Agirbiceanu, Minunile Sfintului Sisoe este mai radicala. Satira este totala. Ordinea si ierarhia celesta sint, de fapt, copii ale celor pamin-testi, nemurirea nu este altceva decit oglindirea existentei, numai ca inflexibile si eterne. Conduse la ultima lor consecinta, proiectate in absolut, toate fericirile paradisiace se transforma in opusul lor: "() de atita amar de vreme, de cind abia mai tinea minte, pe Sisoe nu-l mai duruse nimic. Si ar fi vrut sa mai simta si el, macar o data, un pic de usturime ori de durere, ca sa se poata bucura la urma, cu adevarat, ca nu-l mai doare. De altfel, toti tovarasii lui intru nestirbita fericire umblau ahtiati dupa asa ceva: - Rogu-ma sfintiei tale - se imbiau ei unul pe altul cind se-ntilneau la cite un loc mai ferit - trage-mi un pumn in nas" Daca de la legile pamintesti omul se mai poate abate, ordinea divina nu cunoaste derogare, devenind astfel dictatura cea mai violenta cu putinta. in rai, orice dorinta se implineste, dar "nimeni nu cuteaza acolo sa doreasca ce nu se cade, fiindca cel atoatestiutor vegheaza si cunoaste in orice clipa gindurile fiecaruia". Raiul este parodia totala a vietii pamintesti. Expurgat de contraste, toposul divin apare ca o plasmuire hilara - peisaj terestru estropiat. Prin parodiere, fantasticul devine nonsens. Autorul stapineste tehnica comicului absurd: "Acolo sarpele nu are venin, ardeiul nu ustura si ghimpii trandafirilor sint bonti. Toate stau in preajma omului smerite si se poarta cu blindeta, toate sint dulci la gust si netede la pipait". Autorul noteaza in jurnalul de creatie: "De umanizat (s.a.) totul, prin analogie cu cele de pe pamint (cetitorul sa n-aiba incotro, sa fie nevoit sa admita ca-i asa cum spui, ca e logic sa fie asa, data fiind cutare premisa caci altfel: ori premisa nu e adevarata (ceea ce ar fi un sacrilegiu sa crezI), ori cealalta concluzie (negativa adeseA) e absurda"; in aceasta ambianta, "binecredinciosii", despuiati de toate cele pamintesti sint o aparitie cosmaresca: "Erau de toata mina. Si mai slabi, si mai grasi, cum se-ntimpla. Toti umblau imbracati la fel, in camesoaie albe de in lungi pina la calciie si strinse bine-n baiera la git; () Mergeau cu privirile-n ceata si paseau domol, ca o cireada de momii albe care-au inviat la soare". Dumnezeu, "in nemarginita lui bunatate", este un dictator marginit, iar Paradisul un inspaimintator penitenciar: "in curind, ba unul, ba altul, incearca sa sara noaptea peste ziduri. Dar heruvimii de paza, rinduiti anume pentru treaba asta, ii prind in niste retele mari de sfoara, intinse cu mestesug in vazduh, si-i aduc indarat nevatamati. Si azi asa, miine asa, pina ce, vazind si ei ca nu le merge, se potolesc incetul cu incetul, de-ajung la urma sa nu mai doreasca si sa mai astepte nimic". Demitizarea prin parodiere e suculenta si plina de verva cind vizeaza pomul cunoasterii. Acum nu mai produce decit "stirpituri padurete" dar sfintii, "doriti de acritura" stau ceasuri intregi cu ochii tinta la ele. Un pensionar al raiului a reusit sa sterpeleasca o poama, "Si nu i-a mai trebuit alt popa! S-a scuturat ca de friguri de vreo doua ori, dup-aceea a inceput a se uita gales, pe sub sprincene, in jurul lui Pe urma, s-a pornit sa fluiere un cintec de lume".



In aceste circumstante, pentru Sisoe, sfint fara hram in calendar si cu un nimb abia perceptibil, pogorirea pe pamint este plina de promisiuni paradisiace. insa, odata ajuns intre oameni, viata la care tinjea cu inocenta, lumea pe care voia sa o indrume pe calea cea buna se dovedesc infernale. in roman opozitia dintre cele doua lumi este numai de ordinul procedeelor artistice, iar nu de substanta; autorul se autoavertizeaza in jurnalul de creatie "sa n-o dai pe farsa si pe parodie pura" cind infatiseaza raiul, "caci mai departe (in partea care prezinta aventurile pamintene ale lui Sisoe, n.n.) ai nevoie de mult verosimil, de iluzia realitatii". Perspectiva satirei se largeste, tipurile si procedeele comicului sint aici altele. Se urmareste crearea unei galerii tipologice ample, biciuirea moravurilor, ridiculizarea institutiilor si a fetisurilor civilizatiilor moderne. Partitura comica, daca romanul era incheiat, s-ar fi dezvoltat intre ironia fina, si grotescul cel mai gos. Paginile definitivate si insemnarile de lucru p

Poeziile poetului George Topīrceanu