Poezia lui G. Topirceanu in interpretarea criticii literare

Originalitatea D-lui sta intr-o combinatie fericita de sentiment si de spirit. Uneori, acest insusiri apar separat. Alteori sint imbinate, in diferite doze, in aceeasi bucata.

Spiritul D-lui Topirceanu, in poeziile lirice, este de obicei precautia pe care o ia sentimentul ca sa se mascheze pe sine insusi. Lirismul, jenat de sine insusi si de teama de afisare in public, se persifleaza administrindu-si singur antidotul.

D. Topirceanu e dintre cei care nu vreau sa plinga. (D-sa a reusit sa scrie un intreg volum despre Turtucaia, unde era sa moara in diverse chipuri, fara un singur rind de lamentatie sau de "martiraj". D-sa a mai scris un volum de amintiri din captivitatea in Bulgaria, in care a zugravit suferintele atroce vazute, dar nu si pe cele induratE).

Iata pentru ce accentele de tristeta sint atit de pretioase in opera D-lui Topirceanu. Ele sint pretioase prin contrast. in mijlocul persiflarii ele dau impresia imposibilitatii in care se gaseste poetul de a rezista sentimentului - si cu aceasta impresia intensitatii acestui sentiment.

Dar tristetea din poeziile lui Topirceanu nu are caracterul acelor marturisiri, prin care unii poeti, indiscreti si fata cu ei insisi, isi etaleaza in public mizeriile sufletului lor.



Exista insa un singur fel de suferinta careia si cei mai orgoliosi ii dau acces in opera lor. E dragostea, suferinta prin definitie. Un poet care s-ar hotari sa nu aiba nici un accent de lamentatie in opera lui ar trebui sa renunte la chemarile muzei erotice. Asadar, in poeziile D-lui Topirceanu surprindem si citeva marturisiri intime mai dureroase. Poeziile de iubire insa formeaza o mica parte din bagajul literar al D-lui Topirceanu. Afara de asta, poezia sa de dragoste este directa. De obicei, la poetii lirici, imagina iubitei este solicitata aproape de toate impresiile pe care le primesc din lumea din afara, de cerul instelat, de freamatul padurii etc. Acest fapt este desigur foarte firesc. Dar el poate produce zimbetul unui cetitor ironic si dezabuzat. Si la D. Topirceanu, sentimentul iubirii chiama imagini din toata natura, dar in poezia sa nu se observa si inversul. Natura nu-i evoca necesarmente imaginea iubitei. Si unii cetitori trebuie sa-i fie recunoscatori

Aceasta atitudine, asa cum rezulta din cele spuse pina aici, se datoreste, fireste, unei structuri sufletesti speciale. Iar daca ar fi sa cautam si cauza acestei structuri, am gasi-o poate in faptul ca scriitorul acesta care ne apare ca un "proletar intelectual" din unele bucati ca Balada chiriasului, Ploaie, Catrene etc, a ramas inca un om al pamintului, care continua sa pastreze legatura cu natura, cum apare din Balada popii din Rudeni, Balada muntilor, intr-o dimineata de primavara, Taine etc. (imaginile si sentimentul din aceste bucati nu sint ale unui romantic care suspina de departe dupa natura, ci ale unui om al pamintului, care insa are rafinarea unui oraseaN). Rezerva de forte, stapinirea de sine a omului sanatos, crescut in mijlocul naturii, rezista psihologiei "proletar-intelectuale".

Si cum un intelectual si un liric, care sa fie in acelasi timp stapin pe sine si sa nu se lamenteze, este, fata cu obisnuintele noastre, o contradictie intre termeni, temperamentul pe care il analizam acum este inclasificabil in categoriile inventate de critica noastra.





D-l Topirceanu este mai intai un poet liric. Dar un poet liric de o natura speciala. D-sa combina in multe din poeziile sale, si anume in cele mai reusite, impresionabilitatea si pasiunea celui mai subiectiv liric, cu observatia patrunzatoare a unui realist. Poate din aceasta cauza, inspiratia sa poetica ne da o impresie neobisnuita de luciditate, daca cumva luciditatea aceasta nu se datoreste controlului pe care-l exercita inteligenta asupra inspiratiei. A releva rolul prea excesiv al inteligentei in creatia lirica, nu credem ca este un elogiu de invidiat, adus unui poet liric. De aceea ne vom permite sa-i aducem D-lui Topirceanu acest elogiu. Cu atit mai mult, ca singur ne-a dat de multe ori a intelege (de pilda, in prefata Parodiilor originalE) ca facultatea lui dominanta, creatrice, este inteligenta. Fara indoiala ca D. Topirceanu greseste. Ar fi banal sa-i mai dovedim acum ca nu exista arta fara instinct artistic si sa-i aratam ca D-sa are un instinct artistic sigur. Este drept insa ca, in inventia si mai cu sama in realizarea poetica a D-lui Topirceanu, inteligenta joaca un rol neobisnuit. Aceasta este insa o forta si o slabiciune in acelasi timp. O forta, caci prin inteligenta D. Topirceanu este stapin pe toate mijloacele sale - senzatii, imagini, sentimente - din care stie sa scoata maximum de randement O slabiciune, caci interventia prea pronuntata a inteligentei in procesul sufletesc de creatiune este inoportuna. Aceasta interventie stinjeneste jocul fortelor inconstiente, care sint rezervoriul poeziei lirice. Iata pentru ce poezia D-lui Topirceanu este lipsita de acele ecouri nelamurite si de acea brumozitate care ingaduie cetitorului sa-si viseze liber visurile lui. Cu toate acestea, fiorul ce ni-l dau lucrurile, D. Topirceanu l-a exprimat uneori impresionant, ca in Balada mortii, poate cea mai buna din poeziile sale.

D. Topirceanu imi pare ca tine de acea categorie de poeti, care au principiul ca poezia are domeniul ei special si anume numai ceea ce nu poate forma materialul prozei. Si cum ideile sociale se pare ca ar fi mai ales apanajul prozei, in zadar veti cauta in opera poetului de care ne ocupam ecoul framintarilor noastre. Din acest punct de vedere, D. Topirceanu este de un individualism desavirsit, ca sa nu zicem de un egoism atroce. Aceasta calitate - daca este una, si este, poate, pentru artist - are defectul ei. Poetii care o poseda nu poarta marturia vremii lor si opera lor este lipsita de un ideal.

D. Topirceanu este si un prozator. Si un prozator de talent, care nu utilizeaza forma prozei pentru a-si vehiculiza si altfel fondul pe care il pune aiurea in versuri. Lucru rar, daca nu neobisnuit la poetii lirici, proza D-lui Topirceanu este obiectiva. in schita Pe virful Pirinului, in Cantargieva etc, D. Topirceanu a stiut sa se tina in umbra si sa ne dea citeva scene de viata, citiva oameni si citeva pasiuni cu realitatea si cu diversitatea lucrurilor din natura. Cu toata lipsa lui de forta primordiala de creatie, D. Topirceanu, trebuie s-o accentuam, este unul din prozatorii nostri cei mai talentati. Lucrul acesta ar fi mai clar, daca in constiinta publicului D-sa nu ar fi clasat mai dinainte ca poet in versuri.

Dar D. Topirceanu a facut si critica. Si nu ne gindim deloc acum la recenziile sale, iscalite si neiscalite. Ne gindim la minunatele sale Parodii, scrise acum citiva ani, dupa ce ne daduse multe din cele mai frumoase poezii lirice si in care a prins esenta si fizionomia atitor scriitori si le-a redat in chip surprinzator, prin acel gen de exagerare care consta in izolarea si reliefarea insusirilor caracteristice ale unui scriitor. Unele din aceste parodii scot in relief fizionomia scriitorului respectiv, mai bine decit orice critica propriu-zisa.

Si fiindca a venit vorba de simtul critic al D-lui Topirceanu, trebuie sa spunem ca D-sa are toate comprehensiunile. ii lipseste numai una, ori mai bine zis o are incomplecta: comprehensiunea pentru un anumit fel de "modernism". Realismului sau lucid ii repugna absconsitatea.

Caci D. Topirceanu, intr-o privinta, este un realist. D-sa se tine in sfera sentimentelor normale, a acelora care formeaza fondul etern al vietii afective. Foarte rar, ca de pilda in capitolul "Nopti albe" din Turtucaia, ori in Broastele, surprindem un sentiment cu un caracter oarecum mai metafizic. Dar si metafizica sa este clara. Ea rezulta din sugestiile stiintelor naturii si nu din solicitarile inconstientului.

Diversitatea aceasta a D-lui Topirceanu se explica prin bogatia sa de resurse de fond si de forma. De la elementul epic si popular, in conceptie ca si in expresie, din Balada muntilor, pina la modernismul voit-desantat din Romanta Automobilului, observam o intreaga gama de stari sufletesti - care formeaza fondul obisnuit al poeziei sale. Si daca ar fi sa-l clasificam, D. Topirceanu ne apare ca un poet mai aproape de Eminescu, Vlahuta, Anghel, Cerna, decit de Cosbuc, Iosif, Goga. Si anume mai mult de Vlahuta si Anghel.

Ca si acestia din urma, D. Topirceanu e un poet mai mult expresiv decit sugestiv si, ca si ei, D. Topirceanu e mai mult artist decit poet.

In stiinta de a scrie - caci este o stiinta a scrisului - D. Topirceanu este astazi fara rival.

D-sa are o siguranta niciodata dezmintita in alegerea cuvintului propriu si mai cu sama rezumativ. Virtutea care s-ar putea numi avaritie artistica, o are in grad superlativ. O alta insusire a D-lui Topirceanu este lapidaritatea: asezarea cuvintului in fraza la locul lui unic, predestinat. Fraza lui este construita din blocuri, fara pietricele intermediare - insusire care caracterizeaza si fraza lui Caragiale. Si, in sfirsit, o a treia calitate este bogatia inventiei verbale.

Dar inventia verbala devine de cele mai multe ori la acest poet o exuberanta germinatie de imagini, care ajunge diabolica, de pilda in Romanta gramofonului si in Rapsodii de toamna.





In crearea imaginilor - in care se vede intotdeauna o buna parte din personalitatea unui poet - apar cele mai insemnate din insusirile D-lui Topirceanu, relevate pina aici. Lucid si realist, lipsit de nebulozitati, imaginile sale sint picturale si mai mult lamuritoare, desi uneori, ca de pilda in Pastel sentimental, D. Topirceanu a reusit sa ne dea si imagini care evoca nuanta si insesizabilul.

Dar este un capitol al stiintei scrisului, in care D. Topirceanu e mai meritoriu decit oriunde. E utilizarea vocabularului - problema de o importanta capitala la noi, unde limba literara, nefixata inca, are atitea straturi. Poetul roman trebuie sa utilizeze, in legatura cu ceea ce are de exprimat, cuvinte din regiuni atit de deosebite, regiuni sociale si regiuni intelectuale. Si chiar regiuni geografice, caci scriitorul roman are latitudinea de a intrebuinta cuvintul regiunii sale, limba literara fiind inca in formatiune. Aci, in aceasta selectie intre elementele eterogene ale vocabularului, este piatra de incercare a gustului pentru scriitor, in privinta limbii. D-l Topirceanu are instinctul infailibil in alegerea cuvintelor. D-l Topirceanu are cuvintul neaos, atunci cind zugraveste sau cind evoca viata primitiva, ca de pilda in Balada muntilor, are vocabularul curent, cu strictul necesar de neologisme, in poezia personala, sentimentala sau ironica; are neologismul pretentios in paginile francamente umoristice si neologismul disperat in genul funambulesc.



Un alt merit al tehnicei D-lui Topirceanu este adaptarea perfecta a ritmului la fond, adica la sentiment si la impresia produsa de lucruri. Impresia de miscare vertiginoasa:

in arie larga se-nvirte pamintul Si curge-n rotire intregul teren. Pe netede cimpuri ne ducem ca uintul. Cantoanele albe se uita la tren (in treN)

Impresia de molcomeala a naturii, in miezul verii:

Prin ierburile crude, Sub cerul fara fund, S-aude Un biziit profund Si pina la amiaza Pamintul incropit Vibreaza Adinc si linistit. (Rapsodii de varA)

Cuvintele care rezuma senzatia sint scoase in relief prin izolarea lor in cele doua versuri scurte din fiecare strofa. Impresia de vioiciune si de nepasare juvenila:

Pe trotuar, alaturi salta Doua fete vesele Zau ca-mi vine sa-mi las balta Toate interesele! (insemnari literarE)

Aceeasi adaptare perfecta a formei la fond si in privinta rimei -caci nu oricefel de rime corespund la orice fond.

Rima D-lui Topirceanu, intotdeauna originala, se multumeste a fi suficienta, atunci cind poetul are de exprimat un sentiment. Important fiind sentimentul - haina trebue sa fie corecta si atita tot. Rima nu trebuie sa atraga atentia. Ea nu trebuie sa fie o excrescenta pe socoteala fondului. De aceea, in astfel de poezii, autorul evita rima prea bogata. Din contra, in genul funambulesc, unde totul trebuie sa fie culoare, disproportie, unde forma trebuie sa se ia la intrecere cu fondul in exagerare; rima D-lui Topirceanu este excesiva in bogatie, in noutate si in imparechere surprinzatoare. Limba noastra nepermitindu-i, de pilda, sa utilizeze rime ante-antepenultime, care in romaneste sint foarte putine, D. Topirceanu se multumeste numai cu antepenul-time, domeniu ramas pina la D-sa aproape virgin

Floarea-soarelui, batrina, De pe-acum se sperie C-au sa-i cada in tarina Dintii, de mizerie Jos, pe-un uirfde campanula Pururea-n vibratie, Si-a oprit o libelula Zborul plin de gratie. Ca un mic plesiozaur Trupu-ifin se clatina, Juuaier de smalt si aur Cu sclipiri de platina (Rapsodii de toamnA)

Cetind cu atentie aceste Rapsodii, putem verifica cu exemple din aceeasi bucata afirmatia de mai sus ca, atunci cind primeaza sentimentul, rima e mai stinsa, trecind pe planul al doilea. Cu tot caracterul ei funambulesc, in aceasta rapsodie autorul nu a putut sa nu cedeze uneori impresiilor adevarate si directe din natura. Atunci rima nu mai e surprinzatoare, se reduce la o rima obisnuita - dar trebuind sa ramina totusi antepenultima, autorul recurge, de pilda, la articularea cuvintelor.

A trecut intii o boare Pe deasupra viilor, Si-a furat de prin ponoare Puful papadiilor. Cu acorduri lungi de lira l-au raspuns finetele. Toate florile soptira, intorcindu-si fetele.

Dar limba, ritm, rima, imagini etc. sint la urma urmei materialul poetic. Exista o problema si mai interesanta cind analizam o creatie de arta. Voim sa vorbim de compozitie, de dozarea delicata a materialului, de gradatie, de acel capitol al stiintei scrisului care consta in utilizarea si orinduirea tuturor mijloacelor de fond si de forma, asa incit totul sa convergeze catra scopul unic si suprem: producerea impresiei anumite.



Stiinta compozitiei, D. Topirceanu o are intr-un grad remarcabil. Ca exemplificare as putea alege oricare din bucatile sale. Voi alege una, care in fond ma entuziasmeaza poate mai putin decit altele, dar are prin natura ei, prin dificultatile ce a trebuit sa le invinga autorul, e va lamuri mai bine decit oricare alta virtuozitatea D-lui Topirceanu. vorba de Infernul.



Infernul nu e parodie. Este o sarja satirica, cu caracter de actua-tate, in care autorului i-a convenit sa imite pe Dante.



D-l Topirceanu a invins dificultati extreme. Trebuia mai intii sa ea impresia tonului dantesc. Trebuia insa sa strecoare de la inceput i o nuanta de humor. Stiind incotro merge, trebuia sa exagereze ceasta nuanta din ce in ce, insa gradat si cu atentia treaza ca notele umoristice tot mai accentuate sa nu distoneze cu tonul dantesc. Iar la un moment dat, trebuia sa aiba curajul sa se arunce in actualitatea polemica, moment in care avea nevoie de toata dibacia de menajament, cu privire la fond si la forma. La sfirsit avea de trecut o dificultate si mai mare. Pe victimele sale literare le zugravise homoristic. Si, in adevar, aici D. Topirceanu a scris citeva strofe lirice, din cele mai reusite ale sale. Dupa aceste strofe venea incheierea intregului poem, care, fireste, trebuia sa fie iarasi spirituala si humoristica. Tranzitia era dificila. D-l Topirceanu a reusit sa o faca in chip minunat.



La toata greutatea asta de dozare si de gradare a starilor sufletesti, s-au mai adaugat si altele cu privire la limba: nevoia pe alo-curea, impusa de subiect, de termeni mai familiari si greutatea de a-i plasa in tonalitatea inalta a stilului dantesc.

Si cind ne gindim ca toata aceasta arhitectura trebuia s-o realizeze in formele draconice ale tertinei, atunci ne dam sama de variata bogatie de mijloace de care dispune acest scriitor, de siguranta cu care le manueste si de nepasarea cu care le risipeste

Natura a fost generoasa ca D. Topirceanu. L-a inzestrat cu multe si variate insusiri de artist. Avem insa impresia ca D. Topirceanu nu are destula stima pentru rarele sale calitati. D. Topirceanu trateaza arta prea diletant.

Noi ii dorim mai multa aplicare - si o mai deosebita consideratie pentru talentul sau.

Poeziile poetului George Topîrceanu