George Topirceanu sau poetul pentru toti

Copil rasfatat al Muzei populare, usor emancipat de toate modelele, de la cel eminescian la acela al lui A. Mirea, G. Topirceanu este dintre toti poetii intre cele doua razboaie, cel mai raspindit pina astazi in toate virstele si straturile de cititori. Ar fi o eroare sa-l cantonam in sectorul parodiei, in care, de altfel, a ramas neintrecut. Nici asa-zisa poezie umoristica nu si-l poate anexa in exclusivitate. Prin "umorul sau liric", observa Al. Sandulescu in scurtul cuvint inainte la noua editie de Scrieri alese, I, Poezii (Editura Minerva, colectia Scriitori romani, 1970), poetul a reprezentat "o voce distincta in literatura romana a veacului nostru". Da, a veacului nostru, pe care l-a parasit inainte de vreme, la 1937, in virsta de abia 51 de ani. Era, inca din 1926, laureat al Premiului national de poezie. La "Viata romaneasca", dupa ce fusese primit ca "subsecretar de redactie", cuvintul sau atirna greu in cumpana judecatii critice, in lungile sedinte de citire (scuzati-ma ca nu spun lecturarE) a manuscri-selor. Ajunsese al doilea mentor al revistei; nu accepta colaborari "pe neve", adica pe nevazute; citea cu mare luare aminte, chiar daca era vorba de scriitori consacrati. G. Ibraileanu adulmecase fara gres spiritul critic al tinarului colaborator muntean, repede adoptat, indem-nindu-l sa nu pregete a publica, pe linga poezii, recenzii si note critice. N-a fost el cel dintii care a remarcat, in scris, imposibilitatea materiala a buclucasului sarut eminescian? Iata strofa cu pricina: "Fruntea alba-n parul galben/ pe-al meu brat incet s-o culci/ Lasind prada gurii mele/ Ale tale buze dulci". in captivitate, dupa luptele de la Turtucaia, poetul primea daruri din tara de la cite o admiratoare necunoscuta, careia ii multumea, asa cum se si cuvenea, in versuri galante, cu poante malitioase. Poetul gasise intr-insul resortul moral sa fixeze in versuri "Tristetea zilelor de-acum" - era in iulie 1917, la Sofia, in captivitate, tristete, "topita-n vesele imagini". in fond, nimeni ca el n-a stapinit mai bine secretul artei, specific romanesti, de "a face haz de necaz". Aceleiasi necunoscute ii amintea, in varianta proprie, adagiul nu prea magulitor pentru femei: "Cea mai frumoasa fata de pe lume/ Nu sa decit ce are chiar cind vrea!". De data aceasta, "mizantropul", cum isi spunea Topirceanu, se vadea psiholog mai putin perspicace, deoarece, in dragoste, fiecare dintre parteneri primeste de la celalalt, atit timp cit tine vraja, mult mai mult decit poate da celalalt, as spune chiar infinitul la care nici n-a visat.



N-am inteles niciodata de ce s-a straduit Topirceanu sa se incerce a fi poet si in limba franceza. Era singurul sau snobism, ca sa-i spun fenomenului pe nume, intr-un oras de veche traditie a unei bune pronuntii in limba lui Voltaire. Mi-amintesc c-am ramas uimit auzindu-l vorbind frantuzeste, cu accent, pe Victor Eminescu, fiul lui Matei, care gasise astfel singurul mijloc de a-l depasi pe genialul sau unchi, agasat - acesta - cind Veronica ii scria in limba franceza. Oricum, versurile frantuzesti ale lui Topirceanu, alexandrine sau mai scurte, fara a fi fost impecabile, erau mai corecte decit acele ale prietenei sale mai virstnice, dar indrumata un moment literaliceste de dinsul -Hortensia Papadat-Bengescu. Nu este momentul sa arat locurile in care impecabilul poet as Baladelor triste si vesele se poticnea la cite un e (e mut!), necunoscindu-i valorile metrice, nici sa relev concesiile facute gustului prost de tip Albert Samain, ca in finalul de vers: "Le jour se pame". Asta ma face sa nu ma "pamez" la aceste exercitii de societate ieseana dintre cele doua razboaie.



In schimb, fabulele lui sint singurele citabile, din acelasi moment literar, cind specia se demonetizase si nu mai ispitea pe nimeni (cu exceptia mai tinarului, pe atunci, Al. O. TeodoreanU). Numele lui Anton Pann imi vine in memorie, citind cite o fabula a lui G. Topirceanu, ca aceea in care sotul patit nu-si lasa cumnatul sa-si sarute sora, pentru a ilustra zicala "Cin' s-a fript cu ciorba sufla si-n iaurt".



Se vorbeste mult in zilele noastre de tendinta generalizata, literaliceste vorbind, de a demitiza sau de a demistifica. Sintem grozav de lucizi, si de teama de a nu ne lasa inselati, tinem sa se stie ca nu credem in nimic. Pe vremea lui Topirceanu, aceste vorbe late nu aveau curs, dar poetul practica, in felul lui, metoda de a dezumfla iluziile, cu acul ironiei. O singura locutie incidenta ii era de ajuns sa faca praf sentimentalismul, in clipa chiar cind cititorul se simtea furat de cadenta amagitoare a strofei. Un exemplu de demitizare, care va sa zica, a ceremonialului autumnal, de cadere a frunzelor vestede: "Cad grabite pe aleea/ Parcului cu flori albastre/ Frunze moarte, vorba ceea,/ Ca iluziile noastre" {Toamna in parC). Vorba ceea nu se refera numai la cliseul unei imagini consacrate, dar si la sentimentalismul nostru, care consimte sa se lase rapit de spectacolul simbolic al desfrunzirii si sa-si procure o astfel de emotie sezoniera fara gres. Ei bine! Poetul lucid bate in struna acestui sentimentalism, pina la un punct, ca dintr-o data, brusc, sa frineze si sa puna capat emotiei pe care paruse ca vrea s-o stirneasca. Procedeul este foarte personal la G. Topirceanu. in aceeasi poezie versul final din cea de-a doua strofa este o alta lovitura din plin, adusa aceluiasi narav sentimental, al poeziei toamnei: "Prin lumina/ estompata/ De matasa unui nor,/ Visatoare trece-o fata/ C-un plutonier-major".De ce ar fi atit de ridicol eroul acestei inocente idile provinciale? Prin disproportia dintre intensitatea de simtire a fetei si gradul modest al iubitului?



Oricare ar fi motivul care ne provoaca zimbetul, nu mai e nevoie de stilcirea mahalageasca a cuvintelor, ca: plotonier si majur, ca la alti umoristi, de calitate inferioara. Nici calamburul nu-i evitat de G. Topirceanu, care-l rezerva versului final, ca o poanta suprema, dupa ce ne facuse sensibila situatia de jena reciproca a perechii indragostite: "Rumen de timiditate/ El se uita-n jos posac./ Ea striveste foi uscate/ Sub pantofii mici de lac.// Si-ntr-o fina discordanta/ Cu privelistea sonora,/ Merg asa, cam la distanta,/ El major si ea minora" Umorul de situatie e potentat prin acela de cuvinte. Ca un artist desavirsit, in cele mai putin pretentioase bucati ale lui,ca aceasta, de pilda, G. Topirceanu isi alege fiecare cuvint, fara gres, din indoitul registru al limbajului comun si al celui savant, dar nu atit de rar ca sa devina "abscons". Discordanta cea fina din strofa ultima consta in mutismul celor doi indragostiti, aflati in faza precedenta marturiilor reciproce cu etcetera, si "privelistea sonora", epitet incarcat de semnificatii de ordin muzical, proprii climatului simbolist al momentului literar.



Cu ascutitul sau spirit critic, G. Topirceanu cunostea toate "trucurile" literare, folosindu-le maiestrit, in directia umorului la confiniile lirismului. Poetul "demitizeaza" iubirea nu numai pentru ca, asa cum spune in Balada unei stele mici, "De cind poetii s-au prostit,/ Amorul nu mai e la moda". Dar este propriu umorului de a sageta sublimul, coborindu-l pe pamint ca pe un balon dezumflat. in 1921, cind bintuiau toate noile -isme, Topirceanu tinea sa se stie ca el nu este "modernist", nici "Sentimental ca Demostene (Botez!)/ Si nici ca Blaga - futurist". De fapt, Lucian Blaga isi cirmuia singur barca pe apele agitate ale expresionismului german, fara sa fi fost futurist. Traditional prin timbru, metrica si figuratie poetica, G. Topirceanu rezista impotriva tuturor variatiilor de gust din ultima jumatate de veac. Este, de bine de rau, un clasic al risului in lacrimi, este poetul nostru al tuturor.

Poeziile poetului George Topîrceanu