Psalm ("Pribeag in ses, in munte si pe ape) - rezumat

Aventura metafizica a spiritului arghezian este permanent sortita esecului in fata unei bariere transcendente insurmontabile. Poetul Rugii de seara, orgoliosul de tip romantic, sufletul fascinat de absolut, ajunge curand sa traiasca nelinistile omului modern, chinuit de indoieli si intrebari existentiale, mai cu seama cele legate de posibilitatile de patrundere cognitiva a divinitatii, a tainelor universului, in general. Critica literara a evidentiat nu o data incidenta gandirii lui Tudor Arghezi cu cea a lui Blaise Pascal. "Natura limitata a omului -scrie Roxana Sorescu - perceputa dureros chiar cu constiinta relativei libertati de gandire, este punctul comun din care pornesc marile spirite religioase, al lui Pascal si al lui Arghezi."

O expresie a acestui adevar este si Psalmul care incepe cu versul "Pribeag in ses, in munte si pe ape" (voi. Cuvinte potrivite, 1927). Drama cunoasterii argheziene si constiinta tragica a limitei se concretizeaza aici intr-o viziune lirica tulburatoare. Structurarea imaginarului poetic pe baza unei figuri consacrate a liricii cunoasterii - cercul - e evidenta inca din primele versuri, aceasta conferind poemului accente de drama metafizica:

"Pribeag in ses, in munte si pe ape,
Nu stiu sa fug din marele ocol.
Pe cat nainte locul mi-e mai gol,
Pe-atat hotarul lui mi-i mai aproape".
Asadar, spiritul, in orice imprejurare s-ar afla, se gaseste in-cercuit. El rataceste in interiorul unei sfere ai carei pereti se indeparteaza sau se apropie neincetat, marginindu-i orizontul si oferindu-i perspectiva stramta a acelorasi imagini. Prizoniera a "marelui ocoi", gandirea nu se multumeste insa doar sa cutreiere prin interiorul limitelor ei monotone. intr-un gest temerar, ea incearca expansiunea dincolo de finit. Si asa, spiritul isi atinge extremitatea, se recunoaste dincoace de infinit:

"Piscul sfarseste-n punctul unde-ncepe,
Marea ma-nchide, lutul m-a oprit.
Am alergat si-n drum m-am razvratit
Si n-am scapat din zarea marii stepe. II Sunt prins din patru laturi deodata,
Si-oricat m-as maguli biruitor,
Cunosc ce rani si-anume unde dor
Si suferinta mea necautata".
Cu alte cuvinte, cautandu-l pe Dumnezeu, psalmistul arghezian afla doar nimicnicia omului. Astfel se acutizeaza perceptia golului interior, a vidului existential.



Nimeni din spatiul poeziei romanesti de pana la Arghezi n-a ilustrat cu atata pregnanta natura prin esenta circumscrisa a spiritului uman. Poetul utilizeaza un limbaj de o mare plasticitate, recurgand frecvent la valentele simbolului. Termenii din campul semantic al inchiderii (ocol, hotar, stepa, laturI) sugereaza deosebit de expresiv esecul gnoseologic. Asa se intampla si cu simbolurile generale ale omului (marea si lutuL), care se imbogatesc in context cu semnificatii specifice: marea simbolizeaza "inima omeneasca, in calitate de salas al patimilor", iar lutul
pamantul e "simbol al constientului si al situatiei sale conflictuale, simbol al dorintei pamantesti si al posibilitatilor sale de sublimare si de pervertire" (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dictionar de simbolurI). In textul lui Tudor Arghezi, ambele evoca o ratare.



Psalmul se incheie cu o reflectie in maniera Eclesiastului, pe tema desertaciunii oricarei actiuni omenesti si a acceptarii atotputerniciei mortii, ca ultima fata a neantului:

"Nu lua in seama cantecele grele
Cu care turbur linistea de-apoi.
Sunt leacuri vechi pentru dureri mai noi
Si canta moartea-n trambitele mele".
S-ar cuveni sa mai retinem o observatie a unui teoretician al sentimentului tragicului din literatura:

"A nazui catre infinit si a fi retinut de finit - iata conflictul tragic care trece prin esenta spiritului uman" (Johannes VolkelT).

Poeziile poetului Tudor Arghezi