Psalm ("Ruga mea e fara cuvinte) - comentariu

Mica Psaltire argheziana capteaza nu de putine ori rasunete ale psalmilor canonici. Aceasta realitate ne apare ca fiind profund fireasca, de vreme ce acceptam ca psalmii lui Tudor Arghezi ilustreaza "situatii arhetipale ale omului in fata divinului" (Nicolae Balota); mai cu seama, nu trebuie sa neglijam faptul ca imnurile Vechiului Testament au constituit, desigur, o lectura inevitabila a celui care s-a numit o vreme ierodiaconul losif.

Psalm al dorului de divin, textul ce se deschide cu versul "Ruga mea e fara cuvinte" (voi. Cuvinte potrivite, 1927) reconstituie atmosfera sufleteasca a psalmilor biblici. Ca si in cazul profetului, smerenia tacuta a psalmistului arghezian e semnul unei crancene neimpliniri:

"Ruga mea e fara cuvinte,
Si cantul, Doamne, mi-e fara glas.
Nu-ti cer nimic. Nimic ti-aduc aminte.
Din vesnicia ta nu sunt macar un ceas. II Nici rugaciunea, poate, nu mi-e rugaciune.
Nici omul meu nu-/, poate, omenesc".
intr-un loc, regele David rosteste:

"Fiindca eu am tacut, oasele mi-au imbatranit / in strigatul meu de toata ziua. / Ca mana Ta s-a ingreuiat asupra-mi ziua si noaptea, / intorsu-m-am in suferinta cand ghimpele ma impungea" {Psalmul 31, 3-4) sau, intr-un alt psalm:

"Eu sunt vierme si nu om () / Inima mi s-a facut ca ceara, () / limba mi s-a lipit de gatlej" (Psa/mu/21,6, 14, 15).

Tacerea psalmistilor e insa ecoul tacerii divinitatii:

"Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, ia aminte la mine; de ce m-ai parasit? / Departe sunt de mantuirea mea cuvintele gresalelor mele. / Dumnezeul meu, striga-voi ziua si nu vei auzi, / Si noaptea chiar, si fara sa-mi fiu nebun" (Psalmul 21, l-2); "Dumnezeul meu, sa nu taci de dinaintea mea, / ca daca Tu taci de dinaintea mea / eu ma voi asemana cu cei ce se pogoara in groapa" [Psalmul 27, 1). Cum s-a observat, .cearta lui Arghezi cu Dumnezeu este, mai presus de toate, confruntarea sa cu Logosul, cu Dumnezeu-Cuvantul. Resentimentul celui care se stie om al Cuvantului se indreapta impotriva aceluia care fiind socotit Cuvantul insusi se refuza cuvintelor umane" (Nicolae Balota).



"Ard catre tine-ncet, ca un taciune,
Te caut mut, te-nchipui, te gandesc." Daca primul vers prelungeste acea crancena tensiune din versetul "Spre tine, Doamne, mi-am ridicat sufletul, Dumnezeul meu" (Psalmul 24,1), al doilea sintetizeaza cele trei trepte ale demersului initiatic arghezian: cautarea senzoriala, realizata ca act de cunoastere intelectiva (v. Psalmul "Te dramuiesc in zgomot si-n tacere"), apoi, visarea creatoare de poezie (v. Psalmul "Sunt vinovat ca am ravnit") si, in sfarsit, reflectia asupra conditiei omului in raport cu divinitatea. Ultima treapta, prezentata in psalmul de fata (ca si in alte texte: v. Psalmul "Doamne, tu singur vad ca mi-ai ramas"), presupune contemplarea vie a propriei nimicnicii vis-a-vis de atotputernicia divina, intr-o actiune de superioara introspectie, sugestiv exprimata de poetul biblic:

"Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu si m-am veselit; / in mine am cugetat si duhul mi-a slabit. / Ochii mi-au fost veghetori mai-naintea vegherilor; / tulburat am fost si n-am grait. / Gan-dit-am la zilele cele de demult, / anii veacurilor duse i-am chemat in mine si am cugetat; / cugetat-am noaptea intru inima mea / si duhul mi se-nfrigura cautand" (Psalmul 76, 3-6). Arghezi aspira insa la acel akstasis, la acea iesire din sine a mintii, proprie misticului, care - conform exprimarii Sfantului Dionisie Areopa-gitul - trebuie sa fie "unit desavarsit cu Cel necunoscut in sens bun prin nelucrarea oricarei cunoasteri":

"Ochiul mi-e viu, puterea mi-e intreaga
Si te scrutez prin albul tau vesmant
Pentru ca mintea mea sa poata sa-nteleaga
Ne-ngenunchiata firii de pamant".
in zadar, caci Arghezi nu poate renunta la cunoasterea activa, rationala, a divinitatii:

"Sageata noptii zilnic varfu-si rupe
Si zilnic se-ntregeste cu metal".
Oricat si-ar prelungi starea de veghe, intelectul e neputincios. Lui trebuie sa i se adauge harul divin. Arghezi o stie foarte bine:

"Sufletul meu, deschis ca sapte cupe,
Asteapta o ivire din cristal,
Pe un stergar cu braie de lumina".
La fel cum stie ca "cerurile povestesc marirea lui Dumnezeu / si facerea mainilor Lui o vesteste taria! / Ziua-i spune zilei cuvant / si noaptea-i vesteste noptii cunoastere" (Psalmul 18, l-2). De aceea, revelatia sacrului e asteptata nu pe inaltimea "piscurilor mari de piatra", ci intr-un spatiu mult mai familiar, identificat de poetul "nimicului nepipait" cu imparatia firii:

"Spune tu, Noapte, martor de smarald,
in care-anume floare si tulpina
Dospeste sucul fructului Sau cald? II Gatita masa pentru cina,
Ramane pusa de la pranz.
Sunt, Doamne, prejmuit ca o gradina,
in care paste-un manz".
Imaginile din ultima strofa exprima drama ratarii unei intalniri fundamentale, cum e cea de care David a avut parte:

"Domnul ma paste si nimic nu-mi va lipsi. / La loc de pasune, acolo m-a salasluit, / la apa odihnei m-a hranit, / sufletul mi l-a intors la sinesi. [] // Masa ai pregatit inainte-mi, de fata cu cei ce ma necajesc; / uns-ai cu untdelemn capul meu, / iar paharul Tau ma-mbata de parc-ar fi prea tare" (Psalmul 22, l-3, 5).

Poeziile poetului Tudor Arghezi