Psalmistul tudor arghezi Tudor Arghezi

Poezia psalmilor arghezieni decurge in mod direct din poemele noptii. In ceea ce ma priveste, consider nucleul generator al intregii drame argheziene concentrat in poemul intre doua nopti. Dumnezeul care nu raspunde celui care-l implora nu este decit "o stepa neagra sus (ca in poemul Doua stepe).

In jurul psalmilor, s-a produs multa exegeza critica. Unul din reperele critice uitate sau ignorate este Pompiliu Constantinescu, care, in eseul sau din 1940 dedicat lui Arghezi considera ca "drama constiintei argheziene este exclusiv mistica. Merita sa citam mai pe larg citeva pasaje interpretative din cartea lui Pompiliu Constantinescu, referitoare la psalmi:"Leganat de indoiala stearpa, rasucit in sine, macinat de revolta demonica la inceputul dramei lui spirituale, eul arghezian isi rarefiaza progresiv individualismul romantic, isi regaseste rezervele primordiale de candoare adamica si se fixeaza intr-o mistica bucolica, naturista, pasind din planul contemplatiei singulare, in planul contemplatiei cosmice. Lirica meditativa a Psalmilor schita numai un gest al rugaciunii; drama lor tine mai mult de plingerile unui Iov, atins de lepra trufiei, secatuit, exasperat de o boala launtrica, de care se va vindeca prin credinta in revelatia cosmica a Divinitatii. Una din intuitiile criticului a intrat in repertoriul ideilor critice fundamentale despre Arghezi: "Stratul primordial al ascezei argheziene este fuga de sine si o nemarturisita teama de a-si descoperi abisul interior. Multipl icarea eului este unul din efectele specific argheziene ale fugii de sine. Fascinatia abisului interior este egalata numai de preocuparea pentru geografia pustiului. Mai amintim o singura nuanta de interpretare din cartea lui Pompiliu Constanti-nescu: "Psalmii arghezieni (denumiti impropriu, fata de psalmii biblicului David) ne indica o aproximare a divinitatii, printre indoieli, mihniri, revolte, chemari patetice si asteptari istovite: sete de divin, de absolut, coplesita de o mare ariditate morala. Acest sens moral al tinguirii argheziene din psalmi constituie ideea lui Pompiliu Constanti-nescu si ea ar merita sa fie glosata pe indelete. Preferam insa sa ne indreptam atentia spre un alt aspect al psalmilor, pe care il consideram esential, si anume: descumpanirea argheziana din psalmi provine din faptul ca nu cunoaste calea de a dobindi revelatia divinitatii. Cum sa se apropie de inalt, de taria impenetrabila, pentru ca ea sa-i raspunda? -aceasta este intrebarea subiacenta a psalmilor arghezieni. Cu alte cu vinte, pentru ca poetul incearca sa gaseasca acele cai fertile de revelatie care sa-i dea certitudinea, psalmii se transforma intr-un fel de experiment poetic al apropierii de ideea divina. Cum trebuie sa fie poezia care ni-l reveleaza pe Dumnezeu - aceasta mi se pare problema centrala a psalmilor, in acest sens, psalmii devin o succesiune ezitanta de arte poetice interogative.
Primul psalm din Cuvinte potrivite tradeaza posibila ipostaza a poeziei imnice: "As putea vecia cu tovarasie/ Sa o iau partasa gindurilor mele:/ Noi viori sa farmec, noua melodie/ Sa gasesc - si stihuri sprintene si grele.// Orisicum lauta stie sa graiasca./ De-o apas cu arcul, de-o ciupesc de coarde./ O nelinistita patima cereasca/ Bratul mi-l zvicneste, sufletul mi-l arde.// Stiu ca steaua noastra, agera-n tarie, / Creste si asteapta-n scripca s-o cobor. La polul opus, al doilea psalm marturiseste pacatul unei atitudini care a rupt cu smerenia: "Cercasem eu, cu arcul meu/ Sa te rastorn pe tine, Dumnezeu!/ Tilhar de ceruri, imi facui solia/ Sa-ti jefuiesc cu vulturii taria. Psalmistul verifica, cu setea lui de divin, doua intruchipari ale poetului: una a adoratorului, alta a "tilharului de ceruri. Ezita sa aleaga intre arcul razboinic si arcusul laudei, parind a fi strabatut un proces de constiinta poetica mai bogat decit simpla dualitate.

In psalmi, poetul se zbate intre nostalgia unei comuniuni si ruptura brusca, acuzatoare si rece. Dinamica sentimentului arghezian o da polaritatea unei diafanitati a comunicarii cu scindarea, indepartarea anatemi-zatoare. Sentimentul pozitiv e "compromis de intorsatura capriciului. "Slova de foc si "slova faurita sint identificabile in tesatura cea mai intima a intregii creatii argheziene, instituind un principiu de arta dintr-o dualitate temperamentala a vietii. Stilul inalt al adorarii si stilul plebeian al invectivei nu pot sa nu-si corespunda. Cu nevoia de mantuire, constiinta de sine argheziana penduleaza intre umilinta care se cere compensata de credinta si a carei expresie e "slova faurita si infinita egolatrie tagaduitoare ce se substituie, blasfemiind, oricarui alt centru cosmic, a carui expresie e "slova de foc. Arghezi se agita intre un comportament confectionat, al calmului si asteptarii unui semn de limpezire - comportament ce apare ca artificiu, arta a disimularii - si un mod direct, al franchetii si spontaneitatii fara reverente si falduri.
Dincolo de drama metafizica, Psalmii sint insa si marturia cautarii disperate a poeziei care sa exprime adevarul. Pentru exorcizarea spaimei si instrainarii, pentru invingerea dualismului interior, psalmistul nu poate sa depaseasca alternativa cintec/ blestem, trebuind sa-si asume primitivitatea psihologica. Mentalitatea razboinica, energia razvratirii convertesc, in psalmi, o mistica propriu-zisa, intr-o mistica a poetului, ce se intoarce mereu la sine, cind nimic nu-i da divinul. Eul singuratic se zbate intre un "expresionism al strigatului si "impresionismul cintecului ademenitor: intre un eroism al actiunii lamuritoare si moliciunea insinuarii ironice a unei prezente ascunse stiute.

Intre un pol si celalalt, exista o gama de nuante. Se poate urmari cum, dupa modalitatea care ar revela divinul (rugaciunea, cintecul, tacerea etc), poezia psalmilor arghezieni sta gata sa se modeleze. O suma de poetici latente pindesc efectul scontat. Sint, fiecare in parte, strategii ale cunoasterii; forme care ispitesc ivirea sau aproximeaza o prezenta ' banuita. Putem inchipui o schita a metamorfozelor poeziei. Metamorfoze doar prefigurate. La inceput, pare sa fie cuvintul, ca reflex revelator al creatorului care il locuieste: "Ca mina mina ta mi-o mina./ Si ghiersul meu e-al tau; doar ti-l ingina (Ghiersul inginat). Explorarea descopera verbul divin pustiu: "O mie de neamuri, plecate, domoale./ Te cauta-n ceruri, in vis, in pamint./ Ascuns te-au gasit in cuvint./ Sfarima cuvintul: cu vintele-s goale (Inscriptiepe biblie). Daca e inselator cuvintul biblic, poetului ii ramine sa ceara cu propriul glas, care e rugaciunea:, As iscodi cuvintul in zadar/ Sa te numesc: duh, inger, fum sau har,/ insa simtind ca te apropii, psaltul,/ Trezit pe foaia muta din teanc, se face altul (Ghiersul inginat). Devine "rugaciune psalmista (Pompiliu Constanti-nescu), care face sa se ajunga la o disolutie a eului: "Dupa ce m-a-mpartasit/ Insul mi s-a risipit// () Sufletul imi umbla beat/ Pe subt veac si peste leat (Cintec de boala). Anulare dorita a sinelui: "Ma rog Tie Doamne, sa nu mai fiu eu insumi (Printre psalmi). Dar "soapta tristei rugi (Psalm XII) nu lumineaza intunericul. Poezia nazuieste la dialogul cu Stapinul: "Daca-ncepui de-aproape sa-ti dau ghes,/Vreau sa vorbesti cu robul tau mai des (Psalm V). E dorinta reciprocitatii din Psalm HI: "Trimite, Doamne, semnul departarii/ Din cind in cind cite un pui de inger. Raspunsul intirzie. Poetul e constrins sa monologheze inca. Adaugind cuvintului muzicalitatea, cintecul insingurat e o noua incercare a poeziei de a accede spre transcendenta. Aceasta e ipostaza poetului Ppsedat din primul psalm, coborind in scripca taria cu o "nelinistita patima cereasca: "imi creste-n suflet iarasi o struna de vioara (Heruvie). Vioara invoca pasnic divinul, cu sentimentul patrunderii unui mister cosmic. Ispitirea prin cintec tradeaza si o simulare a credintei -, dar a unei credinte ce nu se vrea contrariata. Cintecul mistuitor e, ca si rugaciunea aprinsa, o "lepadare de sine, abandonare in voia extazului in care mintea e o povara, ca in Graiul noptii: "Cucuvaie, cintecul tau tirziu,/ in noaptea cu vesmint argintiu,/ Are citeva tari silabe/ Cu citeva silabe slabe./ Ce prost, intii, s-a-nfricosat de tine,/ De cintecul tau cu chemari straine,/ De fiinta de aburi si pucioasa/ in noaptea lui somnoroasa?// Ochii tai, mari si teferi,/ Ca niste luceferi/ inghetati de uimire,/ Privesc in suvenire./ Tu stii ca destinul e grav/ in pensula marelui zugrav./ Omule, gura strimba, gura hida,/ Pasarea nu stie sa rida!'* Alta data, poetul e "un greiere de om [ce] sta-ngenunchiat/ Cu cobza-n rugaciunea ei (Un plop uscat). Fara vreun ascultator, el e sortit orizontului inchis - unde doar el "aude plinsu-si - ca in alegoria psalmistului din Privighetoarea: "Zadarnica, o raza mingiie prin zabrele/ Amara nostalgie a tristei filomele./ Se-avinta, se raneste si se stringe./ El impacat ca-i cinta, privighetoarea plinge. Cintecul se stinge si el. epuizat deodata cu cel care incearca adoratia: "Dar cintind, si tevi si coarde mi-au ramas in miini ca ghia.ta (Cintec de seara). Zavorit in lume, intimpinat la poarta intelesurilor de belciuge si drugi (ca in Psalm XII), refuzindu-i-se deslusirea "marelui vis, poetul ar murmura descintecul - care poate deveni magie a luminii: "Lumina ochiul si-l asaza/ Si-n incapere cauta sa vaza./ Lacatul simte si tresare/ Cu bezna mea, ca de o sarutare./ Stea, nu poti tu intra-n veriga lui/ Si lacatul tacerii sa-l descui? (Descintec, in volumul Cuvinte potrivite). Descintate "sa cada in pulbere gramada (in Psalmul mut), titina si lacatul devin inerte, iar aedul e "ranit de-ncuie-toare. Cum "nici cintecul, nici ruga n-au descremenit/ Zaua de granit (Sfintule), resemnarea e aproape. Se cuvine tacere. "Suferinta cerului, obligind incercarile poeziei sa se opreasca, intra in adincul tacerii: "Eu stiu tacea cind visul a murit/ Si-n toata clipa-nalt cite-o statuie/ Tacerii, pe un drum ce suie/ Neispravit (Miez de noapte). Cautarile psalmistului isi intretaie cararile cu peregrinul din poemele noptii si ale pustiului. Ruga devine acum fara cuvinte, cintecul, fara glas: "Nici rugaciunea poate nu mi-e rugaciune./ Nici omul meu nu-i poate omenesc./ Ard catre tine-ncet, ca un taciune,/ Te caut mut, te-nchipui, te gindesc (Psalm IV). Dupa tacerea compacta si semnificativa, vine la rind experienta gindului sa prinda intelesurile transcendentei.

Reversul incercarii de captare a divinului prin cintec e inchipuirea in cuget. Iata, sintetizat, efortul de cristalizare a cugetarii: "Doamne, izvorul meu si cintecele mele!/ Nadejdea mea si truda mea!/ Din ale carui miezuri vii de stele/ Cerc sa-mi inghet o boaba de margea (Psalm VII). Sau, mai explicit: "Esti ca un gind, si esti si nici nu esti,/ Intre putinta si-ntre amintire. Poezia devine deci cugetare. Noua forma de a intui esenta divinitatii nu poate fi decit gindul: "Tu porti pe Dumnezeu in tine. mai usure decit pruncul femeii. Ai sa-l cunosti. inchide ochii si asculta: trece gindul (Printre psalmi, Scrieri, 6, p. 177). Sfortarea "cugetarii reci e o eliberare de teluric: "Te scrutez ()/ Pentru ca mintea mea sa poata sa-nteleaga/ Ne-ngenuncheata firii pe pamint (Psalm IV). Chiar visul, abia prefigurat ("Esti visul meu, din toate, cel frumos), apare ca o facultate rationala. Nici gindul nu izbuteste niciodata sa biruie, pentru ca - la fel cu paralizarea din poezia erotica - "din cuviinta si de frica/ Mintea mi se face peltica (Nu e, Martisoare). Iar "in vis si cobza mi s-a destramat (Psalm de tinerete). Poezia continua sa incerce si dupa acest "naufragiu al Gindului (Al. George). Va fi fapta decisiva, de ultima instanta, care le va ignora pe toate celelalte.

Revelarea prin cintec si revelarea in cuget - prezumtive - par concesii facute pentru aratarea decisiva: "Vreau sa te pipai si sa urlu: «Este!» (Psalm VI). Si, pentru ca ea nu se intimpla, psalmistul refuza sa mai caute cu mijloace pasnice, confortabile, devenind agresiv. Paradoxal: poetul e in cautarea poeziei ideale, care sa descopere adevarul si totusi noua cunoastere a divinului s-ar afla in afara ei, ar fi o negare a poeziei: vinare de inaltimi. Seducere cu mijloacele ei, pentru ca apoi, scuzate, sa fie parasite. Este ultima treapta, in care poezia se descatuseaza de formele ascetice ale nazuintei, facind sa explodeze energia luptei. Moment in care prin poet se insinueaza si se afirma Satan. Eul poetic e acum scindat la modul baudelairean: "Sint inger, sint si diavol si fiara si-alte asemeni/ Si ma framint in sine-mi ca taurii-n belciug,/ Ce se lovesc in coarne cu seinteieri de cremeni,/ Sortiti sa are stinca la jug (Portret). Situindu-l pe Arghezi sub semnul unei "poetici a rodului desprinse aproape numai din articolele teoretice, N. Balota observa: "Nimic nu aprinde minia de profet a poetului Arghezi ca sterilitatea (decit, poate, germinatia monstruoasa). Urmind pilda eristica, el blestema ceea ce e sterp. Tot ce nu da roade, pustiul, sta sub condamnare (Arte poetice ale secolului XX, 1976, p. 30 - 31). Sub aceeasi acuzare sta si cerul neispitit sa rodeasca un semn al prezentei, dind sentimentul golului. Dupa trista neputinta a persuasiunii prin inflexiunile doritoare de lamurire si gesticulatia lirica linistita (rugaciune, cintec etc), poetul cu arcul izbucneste cu violenta in revolta: devine "tilhar de ceruri: "Te dramuiesc in zgomot si-n tacere/ Si te pindesc, ca pe vinat,/ Sa vad: esti soimul meu cel cautat? (Psalm VI). Poetul, luptator, e cu totul altul, departe de stihui-torul reflexiv. Violonistul si privighetoarea se intrupeaza acum intr-un vultur amenintator: "Primejdia s-o cauti de-a dreptul, intr-adins (Sus). Dar actiunea sovaie ("nu-ndraznesc sa te dobor din cer gramada), razvratirea e si ea stearpa: "Am alergat si-n drum m-am razvratit/ Si n-am scapat din zarea marii stepe (Psalm VIII). Retras in sine, mercenarul nnpotriva tariei se reculege intr-o liniste de mormint: "Singuratatea-n zale mi-a strajuit cavoul/ Ales pentru odihna ranitului ostean,/ Si i-a cules auzul catifelat ecoul/Cu sase foi, al frunzei din castan (Asceza). Sufletul ramine pustiit: "Catapeteasma pustie/ In altar imi intra hotii (Biulbiul), ca si in Sufleteasca:,JDe-as fi gasit macar/ Vreo urma - cine stie ? - de altar/ Cu sfesnicile sparte, cu stranile lui rupte,/ Ca-n urma cu navala unei lupte.// Nimic, si-atit, o pulbere domoala/ Se lasa lin intr-o-ncapere goala. Poetul si poezia sint deopotriva de sleiti: "Oare trebuie sa-mi para/ Ca-a murit ceva-n vioara?/ Ori, vioara, simti mai bine,/ N-a murit cevain mine? (Monotoniepe vioara).
Intimplarile umane ale psalmistului se petrec intre credinta si tagada; avatarurile artistice ale poetului (si deci ale poeziei) sint altele: cuvintul. rugaciunea, cintecul, descintecul, tacerea, cugetarea, visul - pina aici fiecare rezumindu-le pe toate cele anterioare - si revolta (lupta sau blestemul), producind o ruptura. Polii sint figurati de supunere si violenta; "Sa te ucid? Sau sa-ngenunchi a cere (Psalm VI).
Incercarile poeziei nu iau, desigur, la Arghezi aceasta forma sistematica, dar experienta permite organizarea intr-o astfel de evolutie sufleteasca, devenita o experienta a formelor posibile ale poeziei. Putem spune acum, o data cu Pompiliu Constantinescu: "Structura operei argheziene e mult mai complexa decit o simpla bipolaritate, asa cum a fost, in genere, explicata (Tudor Arghezi, p. 123). Sau, cu un cuvint din Printre psalmi: "Omul nu este un stilp teapan, ca sa-si repete zilnic atitudinea din ajun, omul e o eroare orgolioasa care se corecteaza progresiv, o balanta in leganare, cautindu-si cu acul polul mobil, fara sa-l gaseasca precis (Scrieri, 6, p. 181). Putem intelege astfel caproteismul artei poetice argheziene nu este deductibil dintr-un program, fiind un dat de structura interioara si o consecinta a experientei sinuoase. Intre starea de veghe din intiiul psalm ("As putea vecia cu tovarasie/ Sa o iau partasa gindurilor mele) si spiritul razboinic-razvratit din al doilea ("Cercasem eu cu arcul meu/ Sa te rastorn pe tine. Dumnezeu) - forme extreme -sint de presupus momente intermediare ale experientei interioare convertite intr-o aventura a poeziei.

Dintr-un cameleonism al poeziei, se nasc formele lirice ale cautarii (rugaciunea, cintecul, tacerea etc), forme de impietate nedesavirsita, pricinuite de indoiala. Dobindind certitudinea, avatarurile poeziei psalmistului s-ar incheia. Strabate de-a lungul psalmilor sensul unei aspiratii spre impacarea cu sine, ca un ecou al eminescianului "Mie reda-ma. "Slova de foc si "slova faurita sint aici imperecheate intru aceeasi neputinta. Facind sa se auda deodata mai multe voci ale aceluiasi ins. psalmii arghezieni verifica improprietatea poeziei de a da divinul: "Carte iubita, fara de folos/ Tu nu raspunzi la nici o intrebare.

Psalmii ascund o dilema a artelor poetice argheziene. Cumpanind intre cintec si violenta, imn si blestem, adorare si impietate, Arghezi este in cautarea timbrului, aintensitatii si a "masurii poeziei. Poetul isi drege vocea, incercind tonuri si atitudini si nu se resemneaza. Cind lira ar fi acordata, poezia argheziana a psalmilor ar inceta. Drama mistica se completeaza cu o drama a poeziei, a posibilitatilor ei de cunoastere. Convocind si provocind divinitatea, Arghezi provoaca poezia. Psalmii sint, pe de o parte, lirism al indoielii metodice - cu oscilatii intre credinta si tagada - fara sansa certitudinii, iar pe de alta, un discurs asupra metodei lirice - un sistem de poetici latente. Asuprit de gindul transcendentei, psalmistul, la rindu-i - razbunator -, asupreste poezia sa produca revelatia.

Poeziile poetului Tudor Arghezi