Tudor arghezi - arheologia eului poetic Tudor Arghezi

Scriind despre Testament in Istoria sa din 1941, G. Calinescu definea o tema specific argheziana, cu o reprezentare mult mai larga: "poetul a atins direct un aspect de baza al Lumii, germinatia eterna si enorma. Nu iubirea fiului pentru strabuni e tema, ci teribila sfortare pe care trebuie s-o faca natura pentru a obtine un rezultat. O serie intreaga de imagini da o viziune de sus a germinatiei antropologice. Perspectiva e aceea din Ruga de vecernie, cum am mai semnalat: "in mine se desteapta o-ntreaga omenire etc. sau din Arheologie: "Sufletul meu isi mai aduce-aminte/ Si-acum si nencetat, de ce-a trecut etc. Intr-o semnificativa rasturnare de sens, testamentul arghezian prevede, adresindu-se unui mostenitor prezumtiv, pe cine mosteneste, nu cui lasa "mostenirea. Testament-u arghezian ~ posibil a fi citit in lumina unei semnificatii de o si mai mare generalitate - figureaza germinarea fabuloasa a materiei, germinare care a facut posibila spiritualizarea ei. Lutul isi aduna mineralele intr-o combinatie care neaga apoi natura elementelor, dar nu se poate desprinde de ea in aspiratia spre absolut. Materia (brazda, indemnuri pentru vite, zdrente, venin, ocara etc.) se innobileaza (calimara, cuvinte potrivite, muguri si coroane, miere etc), creeaza spirit. Acesta din urma nu mai pastreaza din "cauza sa decit principiul: creatia.

Acel prim gest liric din Testament, de a sonda launtric propria geneza, se constituie ca o coordonata secreta a Cuvinfe-lor potrivite. De altfel, gestul revendicarii poetului din intreaga istorie a omenirii devine emblematic, specific arghezian, cu o nebanuita persistenta. Poemul din 1956, Cintare omului, repeta acest gest de rememorare, de asta data a unei filogeneze. Tema lui este aceeasi din Testament, asa cum a formulat-o G. Calinescu: germinatia antropologica. intregul volum sta sub incidenta acestei gesticulatii sau viziuni. Din punctul de vedere al operei poetului, cele care anunta si explica poemul Cintare omului nu sint nici teogonia lui Hesiod, nici cosmogoniile care i-au urmat, ci Testament, Arheologie ori Ruga de seara. Cintare omului se integreaza firesc dialecticii interioare a spiritului arghezian, fiind un poem din stirpea Testament-ului si a starii de gratie a rodului din Har. De la poeziile amintite - din volumul de debut - la poemul din 1956, miracolul genezic si-a pastrat prospetimea. in Cintare omului, Arghezi a facut singurul compromis acceptabil intre disponibilitatea sa interioara si presiunea conjuncturii. Arghezi proiecteaza o lumina aurorala asupra omului caruia i se contureaza profilul impunator, ca intr-o magnifica germinatie spiritualizata. Ipostaza finala a celui "ce gindeste singur si scormone lumina are atributele rodului.

Arghezi nu cauta filiera precisa sau fantezista a unei spite nobiliare, ci prefera caracterul difuz, imprecis, al paternitatii. Testament-u care deschide volumul de debut, Cuvinte potrivite, din 1927, este o replica mascata la debutul publicistic din 1896 cu poezia Tatalui meu (Liga ortodoxa a lui Macedonski, nr. 9, 30 iulie 1896): doua debuturi care isi raspund, cel de-al doilea fiind o "ajustare spectaculoasa a celui dintii. Refuzind suprematia paterna, adolescentul fugise de acasa, luindu-si existenta pe cont propriu. Versul era fara ezitare defaimator la adresa parintelui: "Urmeaza-ti iute drumul vechi/ Sa-ti tipe plinsul in urechi -/ Ti-aduci aminte cind pe drum/ Te-am intilnit cinci ani acum,/ Mi-ai zis sa fug; eu am fugit/ Si dupa piine-am pribegit. Sensul atitudinii (resentimentul) se stabilise irevocabil: ,JE prea tirziu sa ma rechemi/ Eu sint copil uitat de vremi./ Oh! lasa-ma sa mor, sa pier/ Destule stele sint pe cer. Privirea sa se ridicase spre inalt, acolo unde va ramine de multe ori tintuita. Revolta se va dovedi fertila, pentru ca facea disponibila valenta simpla (sentimentul filial), care, lasata libera, dintr-o acuta nevoie de a se fixa, devenea valenta multipla (eul multitudinar). Distanta e extrem de mare de la Ion N. Theodorescu, persoana reala, identificabila, cu reactii explicabile biografic in poezia Tatalui meu, la Tudor Arghezi, poetul social din Testament, in a carui carte "zace minia bunilor. A insista prea mult pe valenta sociala a lirismului arghezian, asa cum ar rezulta dintr-o lectura superficiala a Testament-vftui, poate conduce direct la o falsificare: mai mult decit o societate nationala precisa, poetul nazuieste sa reprezinte umanitatea. Subliniam ceva mai inainte faptul ca in Testament poetul nu se pune deci in slujba unui ideal; de aceea, mesianismul sau social nu e inrudit cu al lui Cosbuc, Goga sau Aron Cotrus. Un ideal social extins dincolo de anumite limite traditionale il alege pe poet, o intreaga istorie de oprimare urca spre el pentru a fi exprimata. Dar si istoria virstelor sale personale este resuscitata cu aceeasi emfaza: trecutul propriu este mitologizat de poet pina la a-l ridica la rangul istoriei universale (o intreaga omenire sta multiplicata in succesiunea de ipostaze ale trecutului individual). Nicaieri nu intilnim o schitare de umilinta a poetului: durerea surda si amara el o "gramadeste "pe o singura vioara; nu este, prin urmare, o voce supusa. Egotismul negativ al refuzului din poezia debutului timpuriu (1896) se prelungeste in Testament intr-o forma afirmativa, de acceptare a unei (alte) filiatii, dar fara sa accepte aservirea (o aservire simbolica, desigur), principiu care se imprimase de la inceput in spiritul arghezian. Testament-u afirma constiinta damnarii si in ipostaza poetului social, accent care lipseste la poetii ardeleni, a caror poezie fuzioneaza - paradoxal - fericit cu suferinta multimii, razbunata prin ei. intr-un avatar al eului fara odihna, in continua cautare a terenului ferm si a plinului, Arghezi se apropie de suferinta veacurilor pentru izbavirea de propria suferinta: de "suferinta cerului si sentimentul vacuitatii interioare. Sa urmarim mai indeaproape aceasta determinare.
Trebuie sa constatam in cazul lui Arghezi, deodata cu Nicolae Balota, "insidioasa autoritate a neantului asupra fapturii sale spirituale (aprecierea este extrasa din excelenta sinteza a criticului ardelean, Opera lui Tudor Arghezi, datind din 1979, sinteza din care vom mai prelua si alte consideratii). Un funciar si specific negativism ii defineste spiritul. Datul originar este pentru poet neantul, care modeleaza existenta dupa principiul desertaciunii. Criza identitatii se declanseaza cind sondarea inferioritatii da sentimentul golului. Din indoiala asupra sinelui, impinsa la extrem, decurge sentimentul straniei im-proprietati a singelui ("Sin-gele meu nu-i al meu - Ma uit); interogatia asupra propriului gind ("Gindul meu al cui gind este? - Incertitudini) ramine suspendata. Constiinta de sine se altereaza: "Mi-e teama sa zic «mie» si sa zic «eu» (Ma uit). De aici decurge in mod direct imposibilitatea instituirii unui dialog cu alteritatea. inca o data, ca de atitea alte dati, Nicolae Balota a pus bine accentul analitic vorbind de "ontologia poetica in eseul sau monografic: "Nu Altcineva, ci Nimeni este radical altul. Fantoma acestui neant al eului bintuie versurile lui Arghezi. Sufletul pustiit, secatuit, vlaguit, cauta regenerarea, innoirea resurselor de dupa scrutarea epuizanta a pustiului. Golul interior are o mare putere de absorbtie, care este .tocmai modalitatea de revitalizare paradoxala a propriei individualitati. Atractia extremelor functioneaza netulburat in spiritul arghezian: "in el se intalnesc netraitul, golul, cu trairea inmultita hiperbolic (conform analizelor aceluiasi N. Balota). Polul nimicniciei si polul exaltarii insului se scurtcircuiteaza: "Uitindu-te-n suflet, biserica-nchisa/ Te vezi insutit/ Cu toti citi in tine &-au fost zugravit/ Si nu s-au cojit (Inscriptie in dosul unui portret). Resurectia individualitatii regenerate isi afirma stringenta si urgenta: "Sint, poate, desfacut, sint, poate, ostenit/ Calcind pe aripi si pe punti de iasca?/ Nu! Insul meu se cere insutit./ Dati-i ragazul sa renasca (poemul Rascruce, din volumul Frunze). Vacuumul interior este dislocat, se umple tumultuos de multimi de zvonuri si voci, capabile sa constituie o infinitate de identitati perisabile. Insul se multiplica intr-un eu multitudinar. Sufletul bolnav depoziteaza acum "sfinte oseminte (ca in Arheologie) si are puterea sa resuscite generos un trecut mai larg. Pamintul devine un fel de depozitar simbolic al identitatilor defuncte, intocmai cum sufletul prezent al poetului este o suma confuza de ipostaze ale trecutului:^,Jn sufletul tau sufletele lor,/ Ale tuturor, se astern ca rufaria moale/ in sertarele goale/ Teanc. Naframe, tulpane, barise/ Cu croiala piezise.// Dintr-o viata, a^ ramas curata/ O batista patrata./ Daca s-o topi si batista, or sa ramiie/ in dulap incuiate, miezuri de lamiie,/ De pelin, de calomfir, de clematite,/ Plamadite.// Cind nu mai are timpul nici trup, nici os,/ Vintule, imi cunosc neamurile si stramosii dupa miros (aceasta luxurianta imaginatie de muzeu al identitatilor apartine poemului Baraganul). Aici, nu metafora germinatiei este suverana, ci tezaurizarea postuma a roadelor diversitatii. in Testament, poetul aduna, de asemenea, "rodul durerii de vecii intregi, dar registratura metaforica era alta. Senzatia preaplinului alterneaza cu epuizarea, pentru ca - afirma N. Balota - "exista o paradoxala contiguitate a imaginilor pustiei, sterilitatii si fecunditatii in poezia lui Arghezi (afirmatia am preluat-o din capitolul ce analizeaza situarea firii intre seceta si rod).

Marea singuratate argheziana se gaseste deseori coplesita de "pustia vremii. Senzatia de pustiu spatializeaza timpul, nu uniformizeaza, ci imparte vecia in doua: timpul de dinainte si de dupa clipa prezenta. in ambele sensuri, fiinta argheziana poate sa se precipite si sa ajunga la excese. Uneori, proiectarea puternica in vesnicie dilata viitorul la dimensiunile imprecise ale infinitului: "timpul tu sparge-l cu potcoava/ S-apropiem vecia mai repede de noi - se indeamna in Restituiri. Alteori, golul veciei aspira fiinta ca vidul (Vino-mi tot tu). Timpul poate fi atins de lingoare si incetinit pina la disolutie: "Cind am plecat, un ornic batea in ceata rar,/ Atit de rar ca timpul trecu pe linga ora (Despartire). Troienit de veci i, poetul intra in alerta. in Psalm (IX) sesizeaza, ca o cale de urmat pentru sine, diminuarea adusa de divinitate oricarei maretii: "Doamne, asa obicinuit esti, biet,/ Sa risipesti faptura ta incet./ Prefaci in pulbere marunta/ Puterea dirza si vointa crunta/ ()/ Paretele-i veacul patrat/ Si treapta e veacul in lat/ Si scara e toata vecia./ Si cind le darimi, trimiti clipa/ Sa-si bata aripa/ Dedesubt./ Musca muta a timpului rupt. Demonic, poetul va incerca sa dobindeasca pentru sine putinta de a opri clipa sau a o indeparta, ori de a resuscita orice timp: "O! da-mi puterea sa scufund/ O lume vaga, lincezinda,/ Si sa tisneasca-apoi, din fund,/ O alta, limpede si blinda (Ruga de seara). Primul sens, distructiv, e al blestemului si al pamfletelor. Cel de-al doilea e acela al miracolului genezic.
In Lingoare, sufletul bolnav este re-facut. remodelat, intr-o geneza corectata. Scenariul reintemeierii are fastuozitatea concretului si imaginatia prospetimii: "Caci nu fui de la-nceput/ Ca sa te fi fost facut,/ Eu, cu degetele mele,/ Din luceferi si inele!/ Ti-as fi pus, ca sa nu suferi,/ Pleoape smulse de la nuferi,/ Ochi cite un bob de roua,/ Licurici in luna noua./ Sinii, ca doi pui de mierla,/ l-as fi pus in cite-o perla./ Si de fiece obraz/ Un rubin ori un topaz. M-as fi dus sa-l vad cum tese/ Soarele prin frunze dese/ Cum izbeste-n piatra riul/ Si s-ascult cum creste griul,/ Cum isi pune largul vint/ Aripile pe pamint./ Si din tot acest stiut/ Ceas cu ceas te-as fi cusut/ Si drept suflet ti-as fi pus/ Sabie cu virf in sus.
Capacitatea poetica de a institui, prin propria putere, fie spectacolul imaginar al genezei, fie cosmarul apocalipsei, este plina de inventivitate, in Schivnicie, "dropii de bezna se tirasc ingenunchiate. in Blesteme, poetul va provoca el insusi aparitia "imparatiei de bezna. Blestemul are violenta de a anula o existenta, inlocuita cu nimicul. Este o bruscare experimentala a vietii, o accelerare a apocalipsei provenite din nemultu-mireain fata eroziunii lente, implacabile totusi, dar in locul careia prefera naruirea zgomotoasa, brinciul. Blestemul arghezian nu invoca numai anularea, ci si inmultirea si grabirea efectelor distructive diabolice, vizionate in rapida lor succedare: cetatea sa cada, izvoarele sa se usuce, zarea sa se topeasca, vintul sa zaca etc. Totul este dat indarat, stihinic, cu o enorma satisfactie. Blestemul arghezian fie precipita existenta inspre decrepitudine si descompunere, intr-o "geneza regresiva, fie o intoarce la starea de paragina, dinainte de a fi fost. in ambele sensuri, poetul, opresiv, are orgoliul de a stapini timpul si a-l "rupe dupa bunul plac. Nu mai sufera de "pustia vremii, ci - napasta pentru napasta -pustieste el insusi lumea "lincezinda, pentru a o purifica.

In urma unei cautari obstinate de a gasi un sens si a dobindi o certitudine, de a sfarima barierele necunoscutului si a dezghioca enigmele, eul arghezian se intoarce asupra sa, neputincios, autoflagelindu-se. "O poezie care are la baza nazuinta de a-si elucida insasi problema intelegerii - scria Alexandru George in Marele Alpha - nu putea sa nu faca din analiza propriului suflet o tema centrala. Aceasta introspectie poate sa capete o atit de mare intensitate, incit simpla dedublare si luare de distanta fata de sine sa fie forma cea mai blinda. Sciziunea evolueaza inspre disolutie. Drama interioara devine exasperanta. Eul, intr-o acuta cautare de sine, migreaza, rataceste imaginar prin veacuri, printr-o suprema detasare de sine. Treptele acestei instrainari sau pierderi a identitatii pot fi coborite intr-unui si acelasi poem: "Dupa ce m-a-mpar-tasit/ Insul mi s-a risipit./ L-am pierdut jur-imprejur/ Ca o ceata dintr-un ciur./ Si-am ramas pribeag in boare/ Ca un miros fara floare,/ Al careia lemn uscat/ Radacina si-a uitat./ Ca un foc fara carbune./ Ca un fum fara taciune.// Sfintele sale potire/ Au intrat in clocotire./ Sufletul imi umbla beat/ Pe subt veac si peste leat (Cintec de boala). Aceasta retragere in trecut, savirsita ca o osinda, echivalenta cu abolirea prezentului, se incarca treptat de luminile unui pelerinaj la locul sfint, retraind o drama care ispasea pacatele omenirii: "Si de la sfintul palid, sfirsit si blind pe cruce,/ La biciul ce-l izbeste si-l singera-n obraz/ Pe nesimtite nu stiu ce-nvecinare duce/ Si rind pe rind sint unul si celalalt. Zaplaz//intre atitea inimi ce bat cu toate-n mine/ Ca niste turle pline de clopote, n-a fost,/ Nu este, n-o sa fie si-n van va sa suspine/ Eroul meu din suflet de risul celui prost (Ruga de vecernie). Lepadat de sine, infundat in trecut ca in bezna, poetul macerat de indoieli se intoarce imbogatit, incarcat de responsabilitatea de a se face aedul marii dureri: "Dar hotarind privirea, de sus, pe umbra lumii/ Un suflet se strecoara in mine ca o roua/ Si-atunci visez cu gloata sa bat poteca humii,/ Purtind in virful lancii, spre cer, o stea mai noua.// De unde vin acestia? De unde-acesti eroi,/ Calai, iobagi, apostoli, din noapte pin' la mine?/ De unde-aceasta piatra cu fete de noroi/ Si scaparind cu focuri de-azur si de rubine?// Le sint dator odihna ce pleoapa nu-mi atinge?/ Le datoresc lumina si faptul crud ca sint?/ Cu mine omenirea. Parinte, se va stinge?/ Da-mi pacea si rabdarea s-o caut si s-o cint (citatul, poate prea lung, face parte din aceeasi Ruga de vecernie). Poetul social (uneori supralicitat de interpretarile critice) ia nastere astfel ca o solutie a dramaticei lupte cu sine si ca o indepartare a damnarii eului individual prin identificarea cu "tribul. De aceea, orice sondare profunda a eului arghezian, orice introspectie staruitoare scoate la iveala urna cu cenusa stramosilor (ce poate fi o simpla imagine a fatetelor multiple ale eului), scoate din adincuri "minia bunilor - cu exprimarea finala din Testament.

Poetul social nu este, in cazul lui Arghezi, o ipostaza realizata deliberat, facil, ci o iesire din criza interioara prin consolarea ca exprima o durere colectiva. Poetul stapineste suveran memoria umanitatii, cu orgoliul celui ales sa o reprezinte: "Sufletul meu isi mai aduce-aminte/ Si-acum si ne-ncetat, de ce-a trecut/ De un trecut ce mi-e necunoscut,/ Dar ale carui sfinte oseminte// S-au asezat in mine far' sa stiu,/ Cum nici pamintul stie pe-ale lui,/ in care dorm statui linga statui,/ Si-i zavorit sicriu linga sicriu (Arheologie). Se pune pe sine insusi (la modul hegelian, daca ne este ingaduita aceasta analogie abuziva) ca incununare a unei deveniri si punct de sosire a unei dificile inaintari prin veacuri a umanitatii: "Tacerea vocile si le-a pierdut,/ Care-o faceau pe vremuri sa rasune./ Aud tarina doar a vocilor strabune,/ Cum se desface, cum s-a desfacut.// Si citeodata, totul se desteapta,/ Ca-ntr-o furtuna mare ca taria/ Si-arata veacurile temelia./ Eu priveghez pe ultima lor treapta. Acest ultim vers din acelasi poem Arheologie nu lasa nici un dubiu asupra posturii pe care si-o revendica poetul. Vedem aici, inca o data, marea deosebire fata de misionarismul ardelean, prin excelenta al locului si al neamului. Arghezi substituie dramei individuale o drama universala. Ia asupra sa toata suferinta, pentru a putea - orgoliu nemasurat - sa izbaveasca omul. Alaturi de lucrurile umile, de fiintele obisnuite se asaza in sufletul poetului insasi divinitatea, o prezenta printre celelalte, fara nimic senzational: "Pamintul, tarina, bucatele,/ Puse-n spinarea mea cu toatele,/ Oameni si turme si vite,/ Brazdele zguduite,/ Potecile, miristea,/ Durerile, nelinistea,/Ploaia, negura, vintul,/Hohotul, spaima, framintul./ Cum a intrat in mine tara toata?/ Cum a-ncaput o tara-ntr-o lopata?/ Padurile intr-un ghiveci de lut?/ O mare-ntreaga-ntr-un pahar baut?// Atuncea, dimpreuna cu ele-n stropul meu/ De smirc, a incaput si Dumnezeu (Cuprinsul). Golul, atit de opresiv si de ofensiv alta data, devine fulgerator un preaplin. indoiala se strecoara insa si aici, incit cel ce duce povara tuturor se simte "caricatura lui Isus (De cind ma stii, din volumul Una suta una poeme). Verbul mintuitor isi pierde consistenta si poetul isi da seama ca nu este vrednic de "sarcina sacra ce i-a fost incredintata sau pe care si-a revendicat-o abuziv, peste puterile sale: "Sintetj ai mei, si rai si buni. Veniti./ Dator sint sa va fac si fericiti .//Dar ostenit in drumul meu ingust,/ Ca sint ales la mila cu dezgust,/ Scirbit de om, jignit de omenire,/ Sa-mi duc poverile la mintuire,/ As cauta zadarnic a-ntelege/ De ce mi-ai pus porunci de-atare lege.// Eu, Doamne, le-am primit si ma supun,/ Stapine drag, gingas ca un lastun./ Vreau sa te-ntreb: cind m-ai ales, ai fost nebun ? (De cind ma stii). Solutia comuniunii devine in cele din urma o altfel de singuratate, si mai apasatoare, incit acel miracol genezic, acea "germinatie antropologica (dupa expresia lui G. Calines-cu), in urma careia apare poetul, sint, pentru acesta, echivalentul unui destin tragic.
Fundamental argheziana este tendinta de a arata precaritatea oricarei ipostaze a eului; sentimentul zadarniciei se intinde si asupra "insului insutit. Subiectul permanent al acestei poezii este fiinta precara, lipsita de repere si cu atit mai disperata cu cit divinitatea nu-si arata cu claritate semnele. Poetul social (atit cit exista) este o cale incercata pentru a gasi consistenta eului, deplinatatea sa. Si, in urma acestui avatar, singuratatea si golul interior ameninta sa se reinstaureze. Arheologia eului arghezian echivaleaza cu o sondare a abisului.

La originea oricarei teme a literaturii argheziene sta un act de ruptura, un refuz. Din aceasta scindare rezulta de indata nevoia de compensatie, care da, in cazul lui Arghezi, literatura. "M-am eliminat suta la suta din mine, lasind sa se vada numai particica lui Dumnezeu - marturiseste poetul in una din paginile confesiunilor Dintr-un foisor. Experienta monahiceasca presupunea o lepadare de sine. Sensul acestei luari de distanta sau chiar anihilari provizorii a sinelui este cunoasterea, premisa reflectarii lucide a propriei identitati. In cele din urma, Arghezi s-a lepadat de chiar experienta chiliei, in virtutea aceluiasi principiu al constiintei lui de a se separa pina la deplina izolare de obiectul cunoasterii sale. Cum foarte bine subliniaNicolae Balota in acelasi eseu monografic, "ruptura este experienta originara [si] a eroticii argheziene. Acestei organizari interioare, in permanenta refractara oricarei simbioze, oricarei colaborari, ii raspundea cu necesitate specia literara a pamfletului. Pamfletul tradeaza in cea mai mare masura mania argheziana de a repudia, profesiunea repulsiei. Sa nu supralicitam insa umoarea rea. Atasamentul arghezian exista, dar numai in cazul in care obiectul sau indeplineste conditia magnificentei si sublimului. Tot ce manifesta opresiune directa (tatal, manastirea, presa, politica) suporta atacul virulent, demolator al scriitorului agitat sa riposteze de indata. Iar aceasta imediatete a raspunsului a dat intinderea jurnalisticii sale, comparabila doar cu a lui Emi-nescu si Iorga. Profesiunea resentimentului se va manifesta in poezie si asupra tutelei divine.

Cautind deplina libertate interioara, nu-i pria nici o tutela marginita, restrinsa, dupa cum nu accepta nici o tutela abstracta. In locul tatalui (anatemizat in poezia de debut, Tatalui meu), poetul va aseza o genealogie difuza, ce se impletea cu insasi istoria umanitatii. In locul rigorilor strimte ale schivniciei, va prefera aerul tare al veciei ("vecia mare, deasa). Coplesit nu va fi niciodata de existenta concreta, careia i se poate sustrage si pe care o poate umili sau distruge (blestemul sau pamfletul se justifica printr-un astfel de orgoliu). Razvratirea sa intimpina oprelisti (lacate, belciuge si drugi) numai cind infrunta noaptea, taria, moartea, vecia, ceata, pustiul. Dorinta sa vie e ca acestea sa prinda chip, pentru ca numai astfel le poate infringe. Ele umilesc instrumentele cunoasterii poetice argheziene, tocmai prin natura lor abstracta. Implorarea disperata din Psalmi e o invocare ca abstractiunea sa prinda trup, sa se materializeze, intr-un psalm, credinta s-ar fortifica numai in cazul aratarii decisive; in alte locuri sint cautate semnele ("Trimite, Doamne, semnul departarii/ Din cind in cind, cite un pui de inger). Noaptea capata materialitate densa: "Dropii de bezna se tirasc ingenuncheate (Schivni-cie).
Fara disociere si ruptura, cunoasterea argheziana ar fi in impas. Fara materializarea abstractiei, disocierea nu se poate produce. De aceea, noaptea si stepa, ceata si pustiul inlocuiesc conceptul divinitatii ascunse sau al mortii ce sta la pinda. Poemele credintei sau ale necredintei argheziene sint un caz particular al poemelor noptii. Noaptea este metafora centrala, inglobanta si decisiva a universului liric arghezian.

Volume de versuri: Cuvinte potrivite, Bucuresti, Editura Fundatiilor, 1927; Flori de mucigai, Bucuresti, Editura Cultura Nationala, 1931; Carticica deseara, Bucuresti, Editura Cultura Nationala, 1935; Hore, Fundatia pentru Literatura si Arta, 1939; Una suta unapoeme, Bucuresti, Editura de Stat, 1947; 1907, Peizaje, Bucuresti, Editura Tineretului, 1955; Cantare omului, Bucuresti, E. S. P. L. A., 1956; Stihuri pestrite, Bucuresti, Editura Tineretului, 1957; Frunze, Bucuresti, E. P. L., 1961; Poeme noi, Bucuresti, E. P. L., 1963; Cadente, Bucuresti, E. P. L., 1964; Silabe, Bucuresti E. P. L., 1965; Ritmuri, Bucuresti, E. P. L., 1966; Noaptea, Bucuresti, E. P. L., 1967; Frunzele tale, Bucuresti, E. P. L., 1968; Crengi, Bucuresti, E. P. L., 1970; XC, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1970.

Poeziile poetului Tudor Arghezi