lisus din copilarie - comentariu

Ceea ce confera unitate (si unicitate!) liricii lui Vasile Voicuiescu e „himera mantuirii" prin „credinta cea pura".
Aspiratia eului catre acest suprem ideal devine evidenta in volumul Destin (1933), unde religiozitatea poetului se inscrie deplin in spiritualitatea rasariteana.



Ca toti misticii ortodocsi, Voicuiescu tinde, prin rugaciunea mintii, catre sfintita liniste (isihiE). „Muntele de gand" (Horeb launtriC) e o metafora a poeziei-rugaciune in stare a conduce omul in apropierea Marii Taine. Ca si abatele de Bremond, Voicuiescu crede in afinitatea starii de poezie cu aceea de rugaciune. Poezia adevarata e cea care-i da omului „sentimentul sublimului" - scrie Henri Bremond intr-un text celebru -, poemul datorand „caracterul sau propriu-zis poetic prezentei luminii, actiunii transformatoare si unificatoare a unei realitati misterioase pe care o numim poezie pura" (La Poasie purE). Pana la a ajunge insa la aceasta, poetul e silit sa rataceasca prin pustiul sufletului sau, sa colinde pe anevoiosul drum al exilului interior („Te-ai scufundat in tine, spre taina nestiuta" - ElegiE), de-a lungul caruia va fi nevoit sa traverseze o serie de trairi, de spaime si nelinisti ce alcatuiesc toate oceanul de necuprins al fiintei. Prima dintre ele decurge din constiinta pierderii dimensiunii sacrale a existentei o data cu iesirea din varsta copilariei, cand „Rugaciunea era cheia de aur cu care / intorceam ornicul sufletului meu / Si-I potriveam sa mearga dupa Dumnezeu" {Cheia de auR). Lirica voiculesciana se va hrani permanent din sentimentul nostalgic al paradisului lasat in urma, dar la care reveria poetica va incerca sa revina sistematic. Un foarte bun exemplu din volumul Destin este poemul lisus din copilarie.



Invaluit intr-o aura de legenda biblica, textul acesta propune o impresionanta viziune a sacralizarii existentei prin asumarea de catre om a destinului dumnezeiesc. Conceput ca o invocatie a Fiului lui Dumnezeu, poemul se dovedeste a fi, in aceeasi masura, o evocare a evenimentelor cruciale ale istoriei mantuirii, la care poetul (in ipostaza ingenua a copiluluI) a fost martor si participant. Din aceasta postura de contemporan al divinitatii in destinul ei pamantesc, eul poetic aminteste, la inceput, de drumul lui lisus catre Ierusalim, de Florii, cand trebuia sa se arate lumii ca Mesia-imparat {Matei 21, l-l1):

„Isuse, ca sa te urci la Ierusalim de Florii,
Treceai si prin orasul unde eram la scoala.
Cum te-asteptau sufletele de copii sa vii,
Plangand pe la gazde-n camaruta goala!"

Versurile urmatoare amplifica imaginea lirica, introducand suave elemente de pastel sacru:

„Tu ne mantuiai si ne trimeteai iar la parinti,
Cu brisci si carute pornindu-ne acasa
Sub soarele cu luciri fierbinti
Pe drumuri domoale de plasa.
Si ajungeam la cuiburile noastre prin sate
inaintea randunelelor intarziate. /Amurgurile isi ardeau in cer rasina
Prin nori intruchipand rastigniri si vedenii.
Clopotele mahnite inmormantau lumina
Si lin o coborau ames-tecand-c-n denii".


Dupa ce a conferit tabloului amintirii aceste sclipiri de icoana, Voicuiescu e gata sa sugereze prezenta unui anumit ritm liturgic al vietii, anticipat de noi cand am citat cele cateva versuri din poezia Cheia de aur. Ritualul vietii cotidiene (caci omul arhaic nu-si putea concepe viata decat ca pe un rituaL) reprezinta o reactualizare a traseului existential al lui lisus:

„Toata saptamana ti-o inchinam numai Tie
Si patimilor Tale minunate,
Dar batea in noi, ascuns, tainica bucurie
Ca toate sunt un joc maret si Tu le birui pe toate. /Joi porneam in cete la padure
S-adunam caltunasi si viorele,
Umpleam de chiot si cantec dealurile sure,
Uitand ca esti mort si c-o sa Te impodobim cu ele.
Zaceau pe sfanta masa biete flori vinete, inca infrigurate,
Si printre ele lucea, vie, zugravita pe icoana,
Rosia floare a coastei tale insangerate
Si stropii de sange picurati din coroana.
Dar daca zarzarii erau infloriti, faceam jaf,
Si Te-nabuseam sub troiene de cununite
Pe Tine si tot alaiul de pe sfantul epitaf,
losif, Nicodim, mironosite
Si Maica Domnului cu mahrama pe cosite." Perspectiva ludica a copilului e dublata de una mai profunda, situata in sfera seriozitatii maturului si legata de sensurile grave ale vietii si ale mortii:

„Vineri Te prohodeam apoi de-a bine.
Biserica era o slava de fum si para,
Vadanele boceau toti mortii pe-afara,
Mama ma strangea la piept cu suspine
Si muream si noi toti cu Tine,
Pana ce Duminica inviam iara:
Tu ca sa te urci la cer si sa Te schimbi la fata,
Noi sa ne-ntoarcem jinduiti la viata,
La oua, la miel, la cozonaci
Si la cranciobul aninat intre copaci." Sunt versuri ce amintesc, parca, de jocul De-a v-ati ascuns al lui Arghezi.



Finalul poemului ne atrage atentia insa ca suntem departe de viziunea poetica argheziana:

„Mangaietorule incununat de spini,
Oricate amaraciuni am inghitit pe cale,
Mi-s inca stupii sufletului plini
De toata mierea amintirii Tale." Ca oricare mistic, Voiculescu stie ca in Dumnezeu sufletul are totul. „Pomenirea lui lisus sa se uneasca cu rasuflarea ta si atunci vei cunoaste folosul linistii", scrie Sfantul loan Scararul {Scara, XXVII). Amintirea copilariei e indumnezeita la Voiculescu si ca premisa a unirii cu divinul si ca solutie de supravietuire pe cararea accidentata a existentei. (C. B.)

Poeziile poetului Vasile Voiculescu