Sonetul CLXXXIII („Mereu cersim vietii) - comentariu

Sonetul CLXXXIII face parte din volumul, publicat postum (1964), intitulat Ultimele sonete inchipuite ale lui Shakespeare in traducere imaginara de V. Voiculescu, volum caruia exegetii i-au recunoscut valoarea poetica, dar care a starnit si o serie de controverse in randurile acestora. Multi critici, obisnuiti in a sustine ideea unui Vasile Voiculescu aplecat spre tematica rurala si spre poezia de inspiratie religioasa, influentata de curentul „ortodoxist" al revistei „Gandirea" (al carei colaborator a fosT), au privit acest volum postum drept o radicala schimbare a vocii lirice a poetului.



Incercand insa a privi opera poetica a lui Vasile Voiculescu in integralitatea sa si fara prejudecati de etichetare, Nicolae Manolescu observa ca „in Ultimele sonete , publicate dupa ani de tacere, prefacerea poetului nu e deloc asa de mare cum s-a afirmat", deoarece, afirma criticul, „traditionalismul lui Vasile Voiculescu nu este unul de substanta, ci un stil; el nu e un taran, un suflet rural, ci un intelectual care si-a gasit o formula (fapt observabil si in nuvelE)".
Aspectul cu adevarat nou in volumul in discutie il constituie caracterul declarat livresc, de „rescriere" a sonetelor shakespeariene.



Se cuvine remarcat faptul ca poetului Vasile Voiculescu i-au fost straine experimentele de tip avangardist (si de aici optiunea sa pentru traditionalismul „Gandirii"), deoarece structura sa lirica este una clasica, manifestata atat in forma poemelor, cat si in distanta „obiectiva" a ochiului poetic, un contemplator estetic al formelor vietii si creatiei. Or, pe aceasta „clasica" linie de evolutie, de continua cizelare a formelor, menite sa capteze substante poetice din ce in ce mai rafinate, Ultimele sonete inchipuite ale lui Shakespeare este carta supremei impliniri artistice. Forma clasica, de mare concentrare, a sonetului este cat se poate de potrivita expresiei poetice a lui Vasile Voiculescu, iar tema iubirii este privita din perspectiva clasicismului antic, a filosofiei platoniciene, asemenea unei idei ordonatoare a destinului.

Afinitatea pentru clasicism a lui Vasile Voiculescu intalneste, in paginile Ultimelor sonete inchipuite ale lui Shakespeare, pasiunea pentru clasicismul antichitatii greco-latine specifice Renasterii, alcatuind, in dezvoltarea, in dialogul rafinat cu textul prim shakespearian, un „joc secund" (in sensul barbian al termenuluI) de o inalta valoare artistica.

Pastrand in textul „secund", al „traducerii imaginare", temele shakespeariene (dragostea, trecerea timpului, moartea, poeziA) si pe cei doi „protagonisti" ai sonetelor „marelui WilI", si anume „nobilul blond" si „doamna bruna", Vasile Voiculescu reuseste sa confere ideii de iubire o dimensiune spiritualizata, purificata prin arderea „terestra" a „erosului" si ridicata spre o dimensiune ce trans-cende maruntele framantari ale destinului.

Pornind de la tema timpului, a vremelniciei, Sonetul CLXXXIII va deveni un elogiu al iubirii ca singura forma de perenitate. „Dragostea" care se ridica deasupra timpului si a mortii „e singura vecie data noua".
Timpul trait in afara iubirii este „gheata" si „cremeni", inseamna mortificare a fiintei.



Dimpotriva, dragostea are puterea de a reinsufleti, de a da vitalitate, de a proiecta in eternitate: Jara de iubire
Se vestejeste Timpul in noi ca floarea-n glastra", deoarece „Rupt din eternitate, el vrea taram asemeni".
Alaturarea celor doi termeni, „Timp" si „Dragoste", duce la o recitire a indemnului antic „Traieste clipa": traind iubirea, care da consistenta destinului, clipa devine eternitate.



Desprins de orice fel de accente personale si intimiste, sonetul lui Voiculescu invoca si evoca Dragostea „rupta din eternitate", indepartata de furia lui Eros, transcendenta asemenea Ideilor platonice. Prin urmare, partenera dialogului amoros nu va fi, la randul sau, o persoana anume, o intrupare a principiului Dragostei, ci insasi iubirea, chip al frumusetii eterne.



Limbajul poetic se caracterizeaza prin sobrietate, figurile de stil mergand spre esentializare, spre inchiderea si sublimarea in forma a unui continut purificat de orice decorativitate parazitara. Comparatia cuprinsa in versurile mai sus citate:

„fara de iubire
Se vestejeste Timpul in noi ca floarea-n glastra", extinsa in versurile urmatoare, unde dragostea devine „seva noua", „taram" cate poate face sa rodeasca .Timpul"-,floare", ofera concretete plastica entitatilor „Timp" si .Dragoste", care altfel ar fi ramas in sfera abstractizarii. insa aceasta comparatie plasticizanta este menita si sa organizeze o serie de opozitii intre viata traita cu .Dragoste" si viata fara .Dragoste", primei ipostaze corespunzandu-i .seva", .taramul" fertil si .vecia", celei de a doua, .piericiunea", ,ofilirea".


In cea de-a doua parte a sonetului, imaginea iubirii sinonime cu vesnicia, biruitoare dincolo de moarte si timp, va culmina cu asemanarea .duioaselor porunci" ale iubirii cu forta cuvantului divin care il face sa se ridice din mormant pe Lazar cel din Biblie.



Cautand o perfectiune a formei clasice in aceste sonete inchinate iubirii platonice, arta poetica a lui Vasile Voiculescu devine un „joc" superior, de o mare frumusete intelectuala, o meditatie senina, lucida asupra iubirii si mai ales asupra poeziei inchinate iubirii, aspect reliefat prin dialogul intertexual cu poezia shakespeariana, dar si cu sonetele lui Petrarca si cu filosofia lui Platon.

Imn inchinat frumosului etern, iubirii, poeziei purificate, mallarmeene, Ultimele sonete primesc o conotatie de forta testamentara: devin idealul, implinirea estetica superioara ce se poate ridica deasupra vicisitudinilor istoriei si temporalitatii nemiloase. (R- I.)

Poeziile poetului Vasile Voiculescu