Proza lui Vasile Voiculescu

Epoca prozei

Anii 1945-l946 au fost ani de ruptura profunda in viata lui V. Voiculescu. Lumea in care traise se prabusea. Cu lumea cea noua nu isi gasea nici o afinitate. Din 1940 era medic pensionar. Fusese unul din cei mai plini de initiativa si de raspundere colaboratori ai radio-ului. Din 1945 fusese scos la pensie. Era singur. Ion Pillat, care il stimulase permanent sa scrie poezie, cu care discutase zilnic, ani la rind, murise in martie 1945. Lica, sotia lui, pe intelegerea ferma a careia se sprijinise o viata, moare de congestie cerebrala in noiembrie 1946. Si lasa in urma un irepre-sibil sentiment de vinovatie, sentimentul ca tot trecutul a fost cladit pe sacrificiul ei.

Doctorul Voiculescu, care stia in chip rational, stiintific, cam tot ce se aflase pina atunci despre trupul omenesc si care, de o viata, scruta in toate directiile necunoscutul ce insufleteste huma, trage intre el si lumea vazutelor si auzitelor un zid invizibil, dar impenetrabil. Retras in cochilia gindurilor sale, retras in odaia cu cartile sale, trupul care isi urmeaza indiferent existenta cotidiana nu il mai intereseaza decit pentru ca spiritul si sufletul au nevoie de un suport de materie. Lumii din jur i se infatiseaza un batrin cu aparente modeste, cu barba adesea in neorin-duiala, caruia odata, la iesirea din biserica, o femeie simtise indemnul sa-i dea de pomana (iar el primisE), un om care traia intr-o incapere in care interzisese sa i se faca foc, care nu inlocuia geamul spart pentru ca in golul lui isi tesuse pinza un paianjen, care hranea cu zahar un soricel aciuat in sertarul biroului, care, din cind in cind, iesea sa-si viziteze pacientii sarmani sau acorda prietenilor o consultatie „in dar", care asculta muzica simfonica, pentru care avea o aplecare si o inzestrare exceptionale, in casa unde se afla cea mai buna discoteca din Bucuresti. Care vizita, aproape zilnic din 1946, comunitatea spirituala coagulata in jurul manastirii Antim, comunitate ce avea sa fie cunoscuta in istoria spiritualitatii romanesti sub numele de „Grupul Rugului Aprins".



Viata adevarata ii era concentrata in privire. Care, in semetia-i de vultur, se atintea dincolo de lumea vazutelor, spre o alta lume, a esentelor, cu care batrinul doctor Voiculescu, cunoscator al tuturor indraznelilor si neputintelor omenesti, comunica.



Din 1946 pina spre sfirsitul anului 1954, V. Voiculescu scrie mai ales proza. Pe care, uneori, o citeste prietenilor din grupul reunit in casa lui Barbu Slatineanu, care ii percep imediat, si entuziast, noutatea, frumusetea, modul original de inserare a fantasticului in cotidian, semnificatiile perene. Poate insa ca nu pe toate si nu pe deplin: „De cite ori sfirsea de citit o povestire, V. Voiculescu isi lua ochelarii de pe nas cu un gest repezit, incereind apoi sa ne prinda gindurile cu ochii sai iscoditori de viezure, inca inainte ca vreunul din noi sa apuce sa spuna un cuvint. In acele clipe avea parca ceva de copil care a fScut o pozna si asteapta cu nelinistea unei curiozitati usor amuzate sa vada urmarile" (Dinu Pillat, „V. Voiculescu la epoca genezei povestirilor", in voi. Mozaic istorico-literar, 1971).

Aceasta va fi si perioada cind scriitorul se va concentra tot mai puternic in comunicarea cu transcendentul, prin rugaciune. Rugaciunea isihasta a mintii si a inimii, pe care a practicat-o in toata aceasta vreme, i-a fost rasplatita la sfirsitul vietii, dumnezeieste, prin darul marii iubiri, din care vor tisni Ultimele sonete

Organizarea povestirilor. Temele fundamentale

Figura de stil care organizeaza viata si opera lui V Voiculescu este oxirnoronul| Coincidenta (jontrariilor.jmeori violgrrt_opuse, face ca orice afirmatie interpretativa sa-si gaseasca imediat, undeva in opera, un revers, cu care trebui^considerata concomitent solidara. Pentru ca unul din adevarurile ce se impun"cititorului dupa ce a parcurs in toate sensurile opera scriitorului este acesta: desi multe bucati au fost scrise la mare distanta in timp unele de altele, desi par orientate in directii divergente, ele nu sint decit expresiile partiale, intruparile in eveniment, ale unei viziuni asupra lumii care le inglobeaza si Ic transcende.



In 1946 scriitorul avea o experienta a prozei literare destul de sumara. Mai numeroase erau scrierile direct confesive: amintiri din anii formarii, insemnari de calatorie, corespondenta (mai ales cea purtata intre 1906-l910 cu viitoarea sotie, corespondenta in cea mai mare parte ramasa inedita pina astazI), jurnal mascat (Azi implinesc 25 de anI). Caracteristica globala a acestor scrieri: absenta lumii imaginare, referirea la intimplari si persoane identificabile in realitate. Epica apare in formele rudimentare ale portretului - parabola {Olarul eroic. Un mester vrajitor. Ion TeslarU) sau ale dialogului directionat educativ (De vorba cu mos TomA). Caracterul orientat catre formarea unei anume mentalitati (etica actiunii precise, duse cu perseverenta pina la capaT), didacticismul, in forme discrete, dar tenace, o destinau in primul rind copiilor si tineretului. Tot pentru tineri, scriitorul va repovesti, cu comentarii, unele episoade biblice. Acestea sint rudimentele din care se vor dezvolta portretele epice - povestirile centrate in jurul unui caracter {Pescarul Amin, Ispitele parintelui Evtichie, Zahei Orbul etC), pe de o parte, iar pe de alta - parabolele biblice {Lupta cu ingerul, Mintuirea smochinului, Toiagul minunilor, Demoniacul din Gadara, AdevaruL).

Nucleele epice, presimtirea prozei fantastice nu trebuie cautate in incercarile in proza ale scriitorului, ci in poemele sale. in epoca de maturitate. Ionica si Ho(i de cai sint mici povestiri versificate, cu personaje, dialog, dezvoltare gradata a actiunii, totul dupa regulile comune ale discursului narativ. Mai mult, intr-unui din primele sale volume, Din Tara Zimbrului (1918), poetul cultiva, in traditia lui Alecsandri si Cosbuc, relatarea epica si descrierea centrata in jurul unui personaj reprezentativ pentru participarea romanilor la primul razboi mondial, personaj ale carui actiuni sint dezvoltate pina la punctul in care pot deveni alegorice. Astfel, Popa din Dealul Sarii, care s-a hotarit sa ramina printre luptatori pentru a le acorda, pina in ultima clipa, asistenta spirituala care sa le insufle taria sacrificiului, este cel care opreste, numai prin puterea verbului sau inspirat, fuga din fata inamicului:

Cei slabi de inger dau sa fuga si multi spunea^ sa ne predam Atuncea popa, ca o fiara, sari din sant racnind cumplit. Ne fulgera cu vorbe grele, ne rusina si ne-a oprit. Ne-apus sa-ngenunchiem sub schije, in singe proaspat si noroi Si ne-a jurat pe sfinta cruce un pas sa nu dam inapoi. Nu lipsesc, in acest al doilea volum de versuri al scriitorului, elementele de miraculos, pentru care atentia i-a fost intotdeauna treaza. Un batalion este condus in lupta de un capitan, care le insufla ostasilor avintul jertfei: Cind s-au trezit, tirziu, cu totii, din fierbinteala vijeliei. Si-au stat sa-si socoteasca mortii, pe capitan nu l-au gasit! Si-au cautat doar ca pe moaste, plingind, pe zeul bataliei. Dar capitanul fara urme ca un arhanghel a pierit!

In sfirsit, se prefigureaza tot acum, printre relatarile epice, viitoarele descrieri sugestiv simbolice, care aseaza omul la granita dintre lumea vizibila si cea invizibila si care, printr-un element ce pare de peisaj, dar care poate fi insufletit si de o vointa ce il transcende, anunta una dintre directiile esentiale ale marii proze:



Trintit acolo printre lesuri, el nu-si simtea paraginirea.

Ci s-a lasat domol sa moara instrainatul granicer

Deasupra lui, luptind cu vintul, cu golul si nemarginirea,

O pala searbada de abur plutea intre pamint si cer!



Daca in prima parte a vietii poetului se recurgea constant la setul de imagini preconstituite, ritualice, ale Ortodoxiei, figura alegorica a ingerului ca mesager al lumii spiritului spre lumea pa-minteasca fiind caracteristica, dar ei adaugindu-i-se, in citeva poeme reprezentative, si identificarea cu figura eristica (Voiculescu alaturindu-i-se astfel lui ArghezI), in cea de a doua parte a vietii apele de sus se separa de cele de jos: metafora simbolica, pe temei real, este izolata intr-un sir de poeme - sonetele, iar lirismul propriu-zis, sub forma unei confesiuni aspre, se concentreaza in poemele intercalate printre sonete. Este ca si cum eul poetului si-ar fi creat opera din-tr-o vointa constienta de scindare: unul este un eu impersonal, prin care circula o forta spirituala care il transcende, independenta de timp si de loc, aceeasi in sonetele lui Shakespeare si in cele ale lui V. Voiculescu (acesta este eul care isi poate afirma cu orgoliu capacitatea de creatie nemuritoarE); celalalt este un eu limitat de o forma de personalitate istorica, framintat de indoieli si neputinte, in cautare neincetata a iluminarii, eu a carui rivna, concentrata in rugaciune, este uneori rasplatita prin clipe de extaz; acesta este un eu supus unei autodiscipline aspre, in-fringindu-si orgoliul, tinzind sa atinga impersonalitatea prin smerenie. in astfel de poeme, pentru care caracterul literar este subsidiar, sufletul se afla pe calea cautarii adevarului; e o cale apriga si incrincenata, iar la capatul ei nu se afla beatitudinea, ci indicibila stare de spaima si teroare pe care o simte sufletul in contact cu mysterium tremendum. Metaforic vorbind, daca sonetele reprezinta drumul in sus, poemele religioase sint drumul in jos, inspre interior, inspre sinele cel mai ascuns. Iar opera in proza este drumul impletit si ascuns, drumul dublu printre in-timplarile lumii, prin care se reunesc susul si josul, dreapta si stinga. inscrierea in fluxul cosmic care transcende persoana (de la lat. persona, „masca"), realizata in etape, de la dependenta absoluta a persoanei-masca fata de ceilalti, pina la transformarea mastii - persoana in expresie a esentei unice reprezinta marea tema a prozei lui V. Voiculescu. Ea nu este astfel decit fata diversificata narativ a intregii lui creatii, exprimata, in aceeasi perioada, si in forme lirice.

Pragmatism. Behaviorism. Existentialism. Eul in opozitie cu ceilalti

Experienta psihologica si aceea religioasa 3> sint, pentru William James, forma superioara de cunoastere, in raport cu experienta stiintifica. Evenimentul stiintific, ca fapt independent de constiinta care il concepe, nu reprezinta decit un . fragment izolat al experientei. Dar constiinta nu este nici abstracta, nici fragmentara. Adevarata masura a constiintei nu se poate afla decit in experienta de tip religios: cea care anuleaza barierele eului, care il lasa sa patrunda intr-o lume cu mult mai reala decit cea sensibila, o lume in care spiritele se intrepatrund, actioneaza neintermediat unele asupra celorlalte si, prin iubire, se ridica pina la esenta legilor lumii. Dez-marginirea ca traire mistica trece prin etapa social-istorica a determinismului si a confruntarii cu celalalt, cu ceilalti. inaintea unitatii esentiale, omul descopera diversitatea manifestarilor.



Este tema celui dintii nivel al naratiunilor lui V. Voiculescu, oprite la investigarea acestui tip de relatii interumane.

Cineva poate lua o expresie metaforica, „fata din Java", drept o realitate si poate astepta sa i se ofere o fata adevarata, cind nu i se propune decit o perna speciala. Exemplul lui poate sluji drept pilda pentru gresita interpretare a realitatii de catre un spirit visator, poetic, inadecvat la formele pragmatice ale existentei, rupt de lume. A lua metafora drept realitate, a trai „poetic" este o greseala de neiertat pentru indivizii pragmatici din jur, care o si sanctioneaza ca atare (fata din JavA). La polul opus se va situa revelatia ca intreaga realitate nu este decit metafora (parabolele biblice si Zahei OrbuL). Oamenii slabi, fara sprijin moral, sint cei ce se lasa manevrati: devin ceea ce ii imping ceilalti sa devina. Banuita de necinste, o femeie vulnerata profund in relatia ei cu lumea si derutata, impinsa de o stapina cruda si absurda, gaseste adapost alaturi de o prostituata, ce si-a asigurat cel putin existenta independenta (LimanuL). Invers, un negustor bogat refuza sa accepte ceea ce opinia publica presupune in legatura cu paternitatea copilelor lui si expune intreaga familie in vitrina cea mai frecventata din oras, pentru a dovedi material filiatia prin anomalia comuna: sase degete la picior (ProbA).

Intr-o etapa superioara, unul dintre parteneri stie mai mult decit celalalt si actioneaza asupra Iui in virtutea acestei stiinte: o femeie salveaza viata barbatului indragostit de ea dindu-i drept paznici la vinatoare, pe vreme geroasa de iarna, dinii care isi vor sacrifica vietile ocrotind cu trupul lor trupul inghetat al vanatorului. Femeia a fost avertizata de primejdie in vis. Iar vinato-rul, in clipa de cumpana dintre viata si moarte, realizeaza o regresiune in timp, se vede tinar artist intr-o lume primitiva, cel dintii ce deseneaza pe peretii pesterii sale forma nepieritoare a unei domnite-caprioarc, in care sa cuprinda toata stiinta vietii si toata dragostea lui (Capr'oara din viS). Un tilhar este gasit, dupa zeci de ani, inchis ca intr-un sicriu in trunchiul unui gorun, in scorbura caruia, ranit, isi aflase adapost de haituitori. Copacul - tainita si mormint, ucis la rindu-i spre a-si dezvalui taina, arde in caminul povestitorului (Taina gorunuluI). incep in aceste povestiri sa razbata ecouri ale altei realitati, supra-sensibile, care isi spune cuvintul in organizarea relatiilor cului cu ceilalti.



Sinteza a acestor tipuri at relatie dintre eu si celalalt^ste povestirea de debut a lui V. Voicules-cu, Capul de zimbru, in care tematica"existentialista si ideea mistica (functia ambigua, pozi-tiv-negativa a timbrului-talisman, care isi pune posesorul in primejdie de moarte, dar ii si salveaza onoareA) se intrepatrund. Aceasta este povestirea despre refuzul de a accepta sa devii ceea ce vor ceilalti sa faca din tine, naratiunea confruntarii adevarului personal cu iluzia despre persoana a celorlalti/Ofiterul ce nu admite a se lasa perchezitionat cind se constata absenta limbi ulur-te-zaur esteconsiderat, rind pe rind, un posibil hot, apoi un aparator, cu primejdia vietii, al demnitatii cuvintului de onoare si al onoarei de militar. Iar el refuza pe rind a confirma opiniile atit de repede schimbatoare despre sine si are curajul de a dezvalui adevarul. Apoi, printr-un gest ambiguu, distruge timbrul care ii revelase personalitatea adevarata, punindu-l in primejdie de moarte, il aparase sau nu marca? Probabil ca da, de vreme ca timbral pierdut se gasise totusi cu o secunda inaintea mortii (Capul de zimbrU).

Este pasul initial al transferului magic de forta spirituala, oprit la actele exterioare ale integrarii in lume: tinara maritata impotriva vointei ei se ascunde in padure alaturi de iubitul mascat in urs si care se comporta fata de tot satul ca un urs (Fata ursuluI). Pasul urmator, al incorporarii spiritului animalului a carui masca este adoptata il vom afla, ca act magic, in ritualul imperecherii, dirijat de ultimul berevoi, dintre omul-taur si femeia-juninca si, ca suprema jertfa, in identificarea magului cu animalul ce trebuie sacrificat, cu ursul dusman a carui piele si al carui spirit infasoara pe cel ce realizeaza in ultimul act al vietii sale conjunctio op-positorum (Ultimul berevoI). Intre tinaral satean mascat in urs si vrajitorul devenit urs se intinde distanta existentialista dintre existenta ca suma de aparente si esenta.



Proza lui V. Voiculescu depaseste acest stadiu al expunerii nesofisticate a temei, in-valuind-o intr-o retea de evenimente descrise cu atita finete si cu o putere de captare a atentiei atit de mare incit acestea pot parea mai insemnate decit semnificatia lor. Omul lui V. Voiculescu poate fi determinat, prin vraja, prin descintec, prin puternica concentrare spirituala a partenerului, sa traiasca conform unui model care il transcende. Transferul se produce de Ia individ la individ, de la detinatorul fortei magice la omul inocent, se savirseste prin incadrarea acestuia intr-un flux spiritual pe care pina atunci il ignorase si care ii confera posibilitatea de a aboli marginirea impusa de spatiu si de timp. Iubirea povestitorului pentru Sakuntala este dublu motivata: fata ofera revelatia arhetipului vizibil in ea, iar prietenul Dionis il lasa sa traiasca in locul lui iubirea pe care altfel acesta nu ar fi inteles-o si i-o si spune, facind, la modul cel mai simplu, dovada posibilitatii transferului spiritual: „Tu ai fost un alt eu. Al doilea Dionis, care-si reedita o parte a vietii, ca sa ma verific si corectez" (SakuntalA). Alteori, persoane investite cu puterea speciala de a provoca actul magic actioneaza asupra individului, a carui vointa este anihilata rara putere de impotrivire. Astfel procedeaza batrina ce imblanzeste duhul apelor spre a le determina sa elibereze trupul tinarului captiv (Lacul raU), la fel povestitorul minat de elanul faustic al totalitatii se afla sfisiat intre doua puteri de vraja: cea malefica, aducatoare de iubire, si cea benefica, eliberatoare prin provocare de viziuni eschatologice (Iubire magica). Prin act magic, pasarea sufletului numita „lipitoare" provoaca regresiunea in timp a nepotului identificat cu bunicul asasinat (LipitoareA), povestire similara, din acest unghi, regresiunii in timp din Caprioara din vis; sau se infaptuieste reincorporarea sufletului celor morti, capabili astfel sa intervina in viata celor vii (ViscoluL). Ultimul berevoi este magul absolut, care savirseste ritualul de moarte a magiei identificindu-se cu animalul ce trebuie sacrificat, devenind dusmanul.



Unit in apele primordiale cu stramosul-morun, intr-un act similar tainei botezului, Amin realizeaza unitatea contrariilor: actul magic devine elan mistic si forta a credintei, iar omul, prin rugaciunea mintii si a inimii, savirsita fabulos, prin rasturnare „de trei ori peste cap, in suflet", se dezmargineste, se integreaza fluxului spiritual al cosmosului. Omul reintra in fluxul cosmic prin identificare cu pestele totemic, intr-o scufundare analoga botezului crestin. Si totusi, omul are asigurata o superioritate care il face sa stapineasca lumea din care face parte: comunica prin duh cu SfinUil Duh. Pe treapta cea mai vizibila, forta sa se manifesta prin intensificarea aurei, a emanatiei de lumina pe care trupul purtator de spirit o raspindeste asupra lumii de intuneric (in mijlocul lupiloR)* aura ce se poate amplifica prin concentrarea in rugaciune (Revolta dobitoaceloR).



Credinta ce zugraveste icoanele-n biserici, organizata de biserica, nu ridica decit obstacole in calea miracolului. in numele credintei se savirsesc marile crime. Pe increderea absoluta a batrinului boier ca ii este harazit sa moara in noaptea de Paste se intemeiaza escrocul familiei, care schimba data Pastelui pentru a nu mai amina cu inca un an moartea furnizoare de avere (Moarte aminata). Pe spaima de moarte a celui ce, in pragul vesniciei, spera in dobindirea nemuririi prin primirea tainei botezului se intemeiaza hotarirea de a-l suprima rapid pe cel ce ar dori sa-si schimbe credinta (Perna de puF). Aceasta din urma povestire, ca o satira amara si inspai-mintata in fata habotniciei trebuie citita, nicidecum ca o anecdota antisemita, pentru ca ucigasul se afla in slujba sinagogii. Ca orice incercare ecumenica, de apropierea credintelor, nu va afla din partea reprezentantilor tuturor religiilor, decit reticente, suspiciuni si, in final, punerea indraznetului care s-a incumetat sa predice apropierea in situatia de a se autosuprima se demonstreaza simbolic in Sacul cu cartofi. Preotul, rabinul si comisarul nu accepta decit un tip de apropiere: cea bazata pe egalitatea in marime a diamantelor negre daruite de naivul predicator al unitatii credintelor. Greu de aflat un mai virulent si ironic analist al credintei habotnice decit acest spirit fundamental religios, in sensul etimologic, prim, al cuvintului religie - reunire. Chiar miracolul, cind se produce, intilneste oameni incapabili sa-l perceapa si sa-l inteleaga. Coborirea lui Isus printre flaminzi, reiterarea minunii celor cinci piini, nu satura decit o clipa pintecele flaminde, iar oamenii ramin in continuare la fel de egoisti, de lacomi, de marginiti (Ciorba de bolovaN).

Caracteristica naratiunilor in care actioneaza ca personaj duhul intrupat, parabole pornind de la episoade biblice, reimaginate, concretizate, ancorate intr-o anume mentalitate, este cautarea invataturii de dincolo de fapte. Relatia maestru-discipoli se stabileste nu numai intre Isus Chris-tos si cei ce il urmeaza, ci si intre narator si cititori. Morala este cea cunoscuta: EL este calea, adevarul si viata si contactul cu EL este intotdeauna revelatoriu. Ceea ce conteaza este modalitatea de concretizare, aerul de autenticitate, de intimplare traita pe care il dobindeste fiecare eveniment. Neflind povestiri intemeiate pe conflicte reale, puterea fiind cu siguranta de partea lui Isus, monotonia este salvata prin intelepciune. Reinterpretarea parabolei despre smochinul ce refuza sa ii dea roade Mintuitorului atunci cind acesta i le cere, indiferent daca era sau nu vremea rodirii, este completata cu descoperirea gramezii de arginti tinute strins intre radacinile copacului, intruziune moderna in comentarea textului sacru.



Lunga naratiune Zahei Orbul, numita in virtutea dimensiunii sale „roman", dar avind structura interioara a povestirii: personaj unic urmarit in intimplari caracteristice ale existentei sale, fara diversificarea planurilor narative, este parabola esecului. Un dublu esec: al desteptarii ochiului interior al orbului, care este, in fiecare etapa a chinuitei sale vieti, pe punctul de a-si realiza potentialitatile zeiesti, ratind de fiecare data; si al minunii de a pune in lucrare harul cu care este daruit preotul cu care orbul traieste in simbioza, harul de a darui lumina si vedere. Tema incapacitatii oamenilor de a percepe si intelege manifestarile sacrului, din Ciorba de bolovan, se intregeste cu tema neputintei omenesti de a realiza sacrul in existenta cotidiana. Zahei are nu numai infatisare de zeu, ci si latente zeiesti, pe care le activeaza, insa numai pina la un punct, de la care se prabuseste din nou in lumea degradata din care provine; orbirea ce ar trebui sa reprezinte o conditie favorizanta a desteptarii vederii interioare, a iluminarii, va ramine pina Ia sfirsit doar un blestem al unei vieti muncite. Preotul lipsit de posibilitatea miscarii (naratiunea a fost la inceput o ilustrare a parabolei orbului intovarasit cu paraliticuL) este si el daruit cu puterea de a darui la rindu-i o lumina concreta, simbol al celeilalte, spirituale, pina cind, folosindu-si harul intr-o situatie in care pingareste taina botezului, savirsind actul ritualic din orgoliu (pentru a-l umili pe tatal copilului botezaT), harul ii este luat si el descopera ca viata nu mai merita traita. Povestea trecerii prin aceasta lume a lui Zahei ar fi putut fi istoria unui drum initiatic - cersetoria, episodul seducerii, care il transforma intr-o victima inocenta, coborirea ad inferos, in ocna, intilnirea cu preotul ar fi putut fi statiile pe calea suferintei si a ispasirii, a descoperirii luminii interioare. Ele ramin numai episoadele unei vieti canonite, facute din suisuri si coborisuri al caror sens ramine invaluit in taina, pentru protagonist si pentru cititor.

Structura povestirilor

O situatie conflictuala aseaza intotdeauna protagonistul fie " in pnmejdie de moarte, fie in primejdiede a pierde tot ce pretuieste mai mult in viata. Fie ca elementul de opozitie este un tilhar, un hot (precum in Behaviorism, Alcyon - capodopera a intrigilor obscure, a cautarilor organizate cu subtila stiinta detectivista, sau in Ispitele parintelui EvtichiE), fie ca este o intorsatura nefavorabila a intimplarilor (Sakuntala, Misiune de increderE), fie ca este o forta obscura a universului (puterea sau neputinta de a actiona in conformitatea cu legile nestiute, analogice, ale acestui lumi - in Ultimul berevoi. Lacul rau. ViscoluL), fie ca este chiar o forta declansata de puterea descintecului (Iubire magica), adica fie ca elementul de opozitie este vizibil sau invizibil, intrupat sau desfasurat numai in spirit, miza conflictului este aproape intotdeauna viata sau valoarea care face ca viata sa merite traita, precum onoarea (Capul de zimbrU), sau, dimpotriva, intr-o lume pe dos, satisfacerea grandioasa a instinctului de nutritie (in mediul presupus a fi cel mai spiritualizat, precum in Chef la manastirE). O iubire fara de care existenta nu merita traita (Lostrita, Sakuntala, Iubire magica), capacitatea de a realiza transfe-rul fortei spirituale care hotaraste soarta lumii, de a realiza actul magic prin care universul poate fi reorganizat (Ultimul berevoI) asaza conflictul in planul mai subtil al confruntarii individului cu sinele saunrofund.



In Sacul de cartofi, tinarul evreu care ar dori reunificarea religioasa in numele adevaratei trairi mistice (si care va culege oprobiul reprezentantilor tuturor religiiloR) le ofera acestora, ca pret si tentatie a noii doctrine, cite un diamant negru. Slujitorii bisericilor nu sint sensibili, firesc, decit la valoarea comerciala a darului. Diamantul negru este insa Heliogabal, piatra soarelui, niatra filosofala si piatra din virful unghiului, cea pe care se poate ridica o alta lume. Zahei, in traseul lui descendent, in urma caruia, daca nu ar rata sensurile, ar trebui sa se inalte spre punctul cel mai de sus, va sapa in ocna de sare. Lumea in care se afla este una inversata, cu sensurile schimbate: biserica a devenit tractir si omul se inchina unor alcatuiri obscene. Acesta ar fi locul in care, in concordanta cu simbolismul sarii, ar trebui sa se produca transmutarea morala si spirituala a personajului. Dar ea nu se produce, si dezvaluirea formelor reale ale locului se petrece in cotidian, nu in transcendent. in Schitul de ceara, femeia care fura impartasania din altar, spre a retrezi prin ea lumea la viata (actul condamnabil social cu sens pozitiv in universaL) inverseaza simetria stinga/dreapta: imaginile care ar trebui sa fie in stinga altarului se muta in dreapta lui pentru ca lumea sa se poata rasturna. Invers, in Zahei Orbul, preotul care pacatuieste savirsind taina botezului din orgoliu este pedepsit sa imprastie eucharistia, pe care nu mai are menirea sa o administreze. Incapacitatea taurului de a primi fluxul magic prin care isi poate invinge dusmanul - ursul, raul din lume - este semnul mortii cultului mithraic, al carui pastrator ramasese ultimul mag, Ultimul berevoi, purtator al caciulii dacice.



Animalele asupra carora se realizeaza transferul spiritual sau care, dimpotriva, transmit ele lumii spiritul ce le anima se ierarhizeaza de la nivelul instinctual zoologic spre cel religios simbolic. Vulpea si ciinele ale caror jocuri erotice, la lumina lunii, erotizeaza cosmosul si toate fapturile ce le privesc (Sezon morT) sint purtatoarele acelor instincte care inving orice bariere, inclusiv obstacolul apartenentei la specii diferite. Perechea similara este alcatuita din vaca indragostita si tiganul ibovnic, priviti cu gelozie de stapinul animalului care, ca si sotul femeii atinse de magia erotica - din Sezon mort-, ucide animalul vinovat.



Spre deosebire de reprezentarea cea mai frecventa a sarpelui ca intrupare a vicleniei, pacatului, ispitei, la Voiculescu sarpele este totemic, ocrotitor. Neintelegerea rolului sau benefic, autosugestia care ii atribuie puteri ucigase, gresita interpretare il transforma pe sarpele Aliodor din zeu al casei in victima a oamenilor, dupa ce stapina insasi (vesnica oroare a femeii de sarpE) devenise victima gresitei interpretari a simbolului. Sarpele — pazitor al altarului, din Zahei Orbul, ca si cristelnita cu mincre in forma de sarpe, leaga, in traditia ezoterica, rolul sau de ideea de viata. Sarpele Iui Voiculescu este arhetip al sufletului si pazitor al duhului. Initierea care este botezul se savirseste sub privegherea lui, iar moartea sufletului, retragerea harului, inseamna moartea sarpelui. In lumea laica, echivalentul sarpelui este albina (Schitul de ceara).



Tarani pastratori ai vechilor datini, tigani nomazi cu cutumele lor arhaice, dar si hoti, ocnasi, cersetori misuna in lumea lui Voiculescu, alaturi de intelectualii cu apetituri faustice si de cercetatorii detasati ai lumii rurale. Viata in ocna si nunta detinutilor prilejuiesc cele mai pline de fireasca intelegere pagini care s-au scris la noi despre relatiile homosexuale. Iar marea iubire a lui Boieru pentru Giugiuc, cu chinurile si sacrificiile ei, este singura mare iubire neintemeiata pe vraja din toata proza lui Voiculescu. Marile personaje negative ramin calugarii si preotii — fie dominati exclusiv de puterea instinctelor, fie pierzindu-si harul, fie lasindu-se inconstient posedati de orgoliul puterii asupra celuilalt, precum Evtichie, fie folosindu-si puterile magice in scopuri demonice, precum Schimnicuf!



Cind atacul era mai usor, ele il apucau pe le vecernie si-l fierbeau de obicei, cu rastimpuri, pina dupa miezul noptii, impiedicindu-l sa se duca la biserica Cuviosul lupta cu toate armele duhului: rugaciuni, matanii, fringeri Cumpana biruintei nu se pleca nici catre diavol, nici catre sfintia-sa. Criza se sfirsea cu un fel de armistitiu, fiecare din protivnici retragindu-se pe pozitia sa, doua-trei zile, pina la o noua incaierare".

Poeziile poetului Vasile Voiculescu