Viata lui mihai eminescu Mihai Eminescu

La noi se observa acest fapt ciudat, ca pe cand unii de origine curat romaneasca nu sunt insufletiti de cel mai inalt patriotism si nationalism, altii de nationalitate straina sau, in orice caz, a caror origine este mai mult decat indoielnica sunt cei mai infocati si sinceri patrioti. Ceva mai mult. Unii dintre dansii, prin creatiunile sau faptele lor geniale, devin o adevarata podoaba a natiunii, in care s-au absorbit cu totul
sufleteste.
Unul dintre aceste suflete distinse este Mihail Eminescu; caci daca nu s-a putut stabili inca pe deplin originea straina a tatalui sau, in ceea ce priveste pe mama lui este lucru cert ca, dinspre partea mamei, este de origine ruseasca. in aceasta privinta afirmarile capitanului Matei Eminescu, fratele poetului, sunt categorice.

"Mama era a patra fata a stolnicului Vasile Iurascu din satul Joldesti, si a Paraschivei, nascuta Dontu. Acest Dontii era un muscal daca nu cumva un cazac. Numele lui adevarat era Alexa Potlof, fugit nu stiu pentru ce caz politic, din Rusia, si pripasit pe malul Siretului, nu departe de Sarafinesti, unde, deghizat in haine de taran, se ocupa cu prisaca (stuparia) si venise cu bani multi din Rusia. Vorbea bine nemteste, frantuzeste, poloneste, dar nu se da pe fata, traia incognito. Si a luat ca menajera pe langa el pe o fata din Sarafinesti, anume Catrina, fiica unui taran, Ion Brehuescu, cu care traind in concubinaj, a facut pe bunica-mea. Mai tarziu, Catrina, desi mult mai tanara decat Dontu, a murit de holera inaintea lui si, venind Vasile Jurascu arendas pe acolo, s-a amurezat de fata Dontului, Paraschiva, si a luat-o in
casatorie.
In ceea ce priveste nationalitatea tatalui sau, capitanul Eminescu este mai putin precis si categoric. in memoriul sau, din care am extras citatia deja facuta, dansul se margineste a spune: "Tata era din Calinesti, din Bucovina, sat langa Suceava. A invatat carte in Suceava, 3 clase, la un anume dascalul Ionita2. In alta parte spune ca mama sa le spunea adesea ca tatal lor este de origine ruteana. Probabil ca intemeiat pe aceste spuse ale mamei sale, Mihail Eminescu tachina pe tatal sau ca nu e roman.

Cum se face ca poetul, fara sa fi fost roman curat, a gandit si simtit romaneste? O explicare completa nu se poate da; este insa probabil ca daca a fost un aparator inversunat al cauzei fratilor nostri subjugati, a facut aceasta si dintr-un sentiment al dreptatii, atat de adanc ranit de catre asupritorii lor. Pe un om de inima si de caracter il revolta nedreptatea, oriunde s-ar faptui.
Ca Eminescu n-a fost roman curat, - aceasta nu trebuie sa ne intristeze. Trebuie sa ne amarasca faptul ca multi sunt romani numai din nastere.
Gambetta, care era de origine italiana, - sau semita, dupa sustinerea lui Drumont - s-a ilustrat prin via si geniala sa activitate de imbarbatare la lupta a francezilor impotriva germanilor in razboiul de la 1870. Prin puterea elocintei sale si inflacararea patriotismului sau, el a cultivat sentimentul patriotic al francezilor, mai mult decat orice francez.
Napoleon Bonaparte, cel mai mare geniu razboinic si gloria Frantei, a fost corsican. Iar Petoffi, celebrul poet ungur, era de origine sarbeasca.

Cei care sustin ca istoria nu va putea sa ajunga in stare sa ne relateze faptele din trecut, intocmai cum s-au intamplat, ar putea invoca si cazul cu biografia lui Eminescu. Desi ne-a fost contemporan, cu toate acestea nici macar data nasterii lui nu se cunoaste exact.
Astfel, unii sustin ca Eminescu s-a nascut la 20 decembrie 1849; altii, la 15 ianuarie 1850. Toata nesiguranta provine din faptul ca pe atunci, de obicei, actul de botez servea si drept act de nastere, in care - din memorie - parintii treceau data nasterii copilului.
Cei ce sustin ca dansul s-a nascut la 20 decembrie 1849, se intemeiaza pe faptul ca insusi Eminescu si-a inscris aceasta data intr-un registru al societatii "Junimea, aflat in pastrarea d[omnu]lui J. Negruzzi, - precum si pe aceea ca intr-o Psaltire veche, in care sunt scrise consecutiv de insusi tatal poetului nasterile tuturor copiilor sai, sta scris: "Astazi 20 decembrie anul 1849, la patru ceasuri cincisprezece minute europenesti, s-a nascut fiul nostru Mihai.

Ceilalti se intemeiaza pe mitrica gasita la biserica Uspenia, cu hramul ,Adormirea Maicii Domnului din Botosani, despre care - intre altii - ne vorbeste si d[omnul] Cornel iu Botez.
D[omnul] Titu Maiorescu este de aceeasi parere, anume ca poetul s-a nascut in Botosani, la 15 ianuarie 18501.
Domnul Comeliu Botez este de aceeasi parere, lata cum relateaza cercetarile sale:
"M-am dus imediat la oficiul starei civile a orasului (Botosani), Aici am gasit prea putine mitrice vechi, scrise cu Utere cirilice. Examinandu-le cu de-amanuntul, am dat peste cateva file purtand titlul: Mitricile, Partea I, nascuti pe anul 1850 a bisericei cu hramul Adormirea Maicii Domnului din orasul Botosani.
Cum insa acest hram nu-i decat denumirea romaneasca a bisericii Uspenia, am inteles ca o intamplare fericita m-a pus pe urmele actului de nastere a poetului Eminescu. Descifrand acele foi, care purtau in fruntea lor tiparite cu litere cirilice cuvintele: Registru pentru nastere si botez pe anul 1850, am gasit trecut la no. 3, actul de nastere si botez al poetului Eminescu, purtand sub rubricile respective, indicatiuni lamurite ca Eminescu, in adevar, s-a nascut in orasul Botosani la 15 Ghenarie 1850 si a fost botezat la 21 Ghenarie acelasi an, din parintii: Gheorghe Eminovici, caminar si sotia sa Ralu, caminareasa, proprietari. Nas a fost Vasile Jurascu (tatal mamei poetului), stolnic si Ioan Iconomul preotul ce l-a botezat.
Documentul gasit e cu atat mai pretios, cu cat nu e o simpla insemnare facuta de poet, ci insusi actul original, care constata in mod legal nasterea si botezul poetului si care poarta iscaliturile parintilor, preotului si nasului ce l-a botezat.

Toate aceste constatari le-am cuprins intr-un articol: Unde s-a nascut poetul Eminescu ? publicat in Ateneul din Botosani, din fevruarie 1904, numar festiv.

La varsta de sase ani, tatal sau l-a trimis la Cernauti sa urmeze clasele primare, unde le-a si terminat. Despre dansul ca elev in clasa a III-a si a lV-a avem informatii interesante de la d[omnul] R. L Sbiera.
"Bucovina noastra - spune dansul - si in special Cemautiul, a fost locul unde Eminescu si-a trait o mare parte a copilariei sale.
Aici nu aflam pe copilul Mihai Eminovici abia in anul 1860, ci deja doi ani mai inainte. Din cataloagele «Scoalei greco-orientale», numita pe atunci «National-Hauptschule», gasim ca Eminescu a frecventat acolo a treia si a patra clasa a cursului primar, din septembrie 1858 pana in iulie 1860. La inceput i-a mers greu, necunoscand micul Eminescu bine limba germana, ceea ce mi-a impartasit directorul lancu Litviniuc, primul invatator al lui Eminescu in Cernauti. Cu timpul insa a facut el progrese atat de frumoase, incat la finea anului scolar 1858/59 fu clasificat al 15-lea intre 72; iar in clasa a IV-a primara a obtinut in amandoua semestrele o medie generala foarte buna, clasificat fiind la finea anului scolar (iulie 1860) al cincilea intre 82 elevi.

In septembrie 1860 trece scolarul Eminescu la liceul i. r. din Cernauti, astazi liceul prim de stat, unde-l aflam pana in aprilie 1863. in primii doi ani a mers Eminescu mersul racului. in clasa I a obtinut in ambele semestre o medie generala buna, fiind clasificat in primul semestru al 1l-lea intre 69; iar in semestrul al II-lea, al 23-lea intre 66. in clasa II primi atat in semestrul I, cat si intr-al doilea o medie generala rea, clasificat fiind in cel dintai al 59-lea intre 72, iar intr-al doilea abia al 62-lea intre 73. Astfel ramase Eminescu repetent in clasa II.
Primul semestru al anului scolar urmator (1862/63) il incheie Eminescu in clasa II cu o medie generala buna, ca al 7-lea intre 59 de elevi; intr-al doilea semestru insa, incepand din 16 aprilie 1863, Eminescu n-a mai mers la scoala. De aici inainte nu mai aflam pe Eminescu prin cataloagele liceului din Cernauti.

Clasa III gimnaziala Eminescu a facut-o la Sibiu, dupa o afirmare categorica a d[omnu]lui I. Slavici, un fost intim al poetului: "Dupa testimoniul scolar, pe care l-am gasit intre hartiile lui [Eminescu], el a trecut a III-a clasa gimnaziala la Sibiu'.
Intr-un Memoriu asupra lui Eminescu2, intemeiat pe spusele capitanului Eminescu, se spune ca, dupa ce a sfarsit clasa III gimnaziala, poetul a fost functionar: "Tatal lui Mihai, dupa indemnul unora si altora, convingandu-se si dansul pe deplin ca este baiatul inteligent, dupa terminarea celor trei clase gimnaziale, l-a luat acasa si l-a facut functionar la Comitetul permanent din Botosani.

In calitate de functionar, prin harnicia si concepturile sale atrase atentia tuturor oamenilor cu greutate din judetul Botosani. Dar un talent ca Mihai nu putea ramane ingropat intre actele plictisitoare si putin instructive ale unui judet, mai cu seama pe vremurile acelea. Sosind in timpul vacantelor fratele mai mare, Serban, care pe atunci era student in anul II la Universitatea din Erlangen, mustra pe tatal sau ca a facut functionar dintr-un om cu perspectiva foarte frumoasa. Vorbele lui nu fura spuse in pustiu, si Mihai fu trimis in anul 1864 in Ardeal. Destul ca dupa un timp, poate de vreo trei ani, tatal lui Eminescu se pomeneste ca gropul cu bani, ce-i trimitea lunar, se intoarce inapoi, fiindca fiul sau nu mai era in scoala. Mihai intrase ca in pamant.

Cu privire la data cand Eminescu ar fi intrat in trupa de teatru, d[omnul] R. Sbiera da urmatoarele amanunte:

"Dintr-o nota ce am aflat-o in catalogul liceului din Cernauti pe anul 1862/63 la rubrica Anmerkungen (Obser-vatiuni), rezulta ca Eminescu, incepand din 16 aprilie 1863 st. n. n-a mai urmat la acest liceu, ceea ce am amintit deja mai sus. Opiniunea ca Eminescu s-ar fi luat atunci dupa o trupa de teatru si, ca din pricina aceasta si-ar fi intrerupt studiile, este nefondata din urmatorul motiv: prima trupa de teatru roman n-a venit la Cernauti decat abia in anul 1864, debutand in ziua de 1/10 martie 1864, pe cand Eminescu a parasit liceul de aici la 16 aprilie 1863, deci aproape un an inainte de aceasta. Prin urmare, alta trebuie sa fie cauza acestui fapt. Am cautat sa ne informam sub ce imprejurari a inceput Eminescu a lipsi de la scoala, dar nu am aflat nimic. Numai fostul profesor al lui Eminescu, I. G. Sbiera ne observa ca nu stie pozitiv, dar i se pare ca aceasta s-ar fi intamplat in timpul Pastelor, si de nu cumva Eminescu, mergand de Pasti acasa in Romania, nu s-a mai intors la scoala. Atragandu-mi-se prin aceasta atentia asupra unei atare posibilitati, am cercetat lucrul mai de aproape si am aflat urmatoarele: Duminica Pastelor a cazut in anul 1863 pe ziua de 31 martie st. v. /12 aprilie st. n. Vacantele Pastelor dureaza la scoalele noastre secundare pana miercuri dupa Paste inclusiv. Prima zi de scoala dupa Pastele din 1863 era, asadar, joi 4 aprilie st. v/16 aprilie st. n., deci chiar in ziua cand Eminescu s-a absentat de la scoala. Considerand aceasta, credem deci ca suntem in drept a afirma, cu oarecare siguranta, ca Eminescu, plecand in anul 1863 de Paste acasa, in Romania, nu s-a mai intors in acelasi an scolar la Cernauti si ca, astfel, si-a intrerupt pentru totdeauna stuiile la liceul de aici.

Cand a venit Eminescu iarasi la Cernauti n-am putut afla pana acum. Atata stim ca la finele anului 1864 si inceputul anul 1865, Eminescu petrecea in Cernauti, studiind in particular, cu scopul de a da candva, la liceul de aici, un examen. Aceasta mi-a impartasit prof. 1. G. Sbiera. Cauza insa ca Eminescu nu si-a ajuns scopul a fost de asta data predilectia lui extraordinara pentru teatrul roman. Din 2/14 noiembrie 1864 pana la 9/21 martie 1865 dete la Cernauti un sir de reprezentatii trupa de teatru a d-nei Fany Tardini. Prof. I. G. Sbiera mi-a comunicat ca Eminescu intra regulat la teatru, cerand si capatand pentru fiecare reprezentatie un bilet dintre cele 40 de bilete gratuite ce le impartea Sbiera printre elevi in numele Comitetului teatral. Parasind aceasta trupa Cernautiul in martie 1865, Eminescu s-a luat dupa dansa si prin Moldova sa fi fost prins de tatal sau si apoi silit sa-si continuie studiile.

"Astfel gasim pe Eminescu la moartea lui Pumnul, intamplata la 12/24 ianuarie 1866, iarasi in Cernauti, unde publica el pentru prima data o poezie, si anume poezia a doua din brosura Lacramioarele invataceilor gimnasiasti din Cernauti la mormantul prea iubitului profesor Anine Pumnul Si acum studia Eminescu la Cernauti, in particular, iarasi cu scopul de a da candva la liceul de aici un examen, ori chiar bacalaureatul (Maturitatsprufung), ceea ce am aflat de la profesorul Ilie Lutia care, ca elev de clasa V, i-a dat catva timp lectii de limba greaca. Planul acesta nu l-a realizat Eminescu la Cernauti niciodata. Cand a parasit Cernautiul si Bucovina, nu o stim inca. La finea anului 1869 petrecea Eminescu deja la Viena, inscris la Universitatea de acolo, ceea ce mi-a impartasit tot profesorul Ilie Lutia

Despre viata lui Eminescu pe langa trupele de teatru se stie prea putin. Maestrul Caragiale ne spune ca l-a cunoscut pentru intaia oara cand acesta era angajat pe langa o trupa de teatru. Nu precizeaza insa anul. Articolul, scris in 1889, incepe astfel: "Sunt peste douazeci de ani de atunci -Probabil, deci, ca l-a intalnit prin 1868/69, tot atunci cand d[omnul] Cacoveanu spunea ca a petrecut cu Eminescu un an intreg la Bucuresti.
"In vara anului 1868, un concurs al Societatii «Transilvania» din Bucuresti atrase un numar insemnat de studenti transilvaneni in capitala Romaniei. intre ei eram si eu. in decursul acestei veri Eminescu nu s-a aratat prin Bucuresti. Tarziu, toamna, cand daduse ploi si vremuri slabe, se iveste si el.

Cam la spatele hotelului Hugues se afla locuinta lui Pascaly, drept in fata gimnaziului Mihai Bravul. in casa unde locuia acest vestit artist dramatic, sus, in etajul de sus, dupa ce treceai printr-un coridor ingust si intunecos, ajungeai la odaia lui Eminescu, aproape de odaia unui frate al lui Pascaly, amploiat in Bucuresti. Odaia lui Eminescu, numai cu o fereastra mica, era in latime ca de patru pasi, in lungime cam de cinci pasi. Cum intrai din coridor in odaie, in fata cu usa, in fiind, era fereastra. Intrand pe usa, de-a stanga in coltul odaii era un cuptoras facut din caramizi. De doua palme de la cuptoras, de-a lungul paretelui din stanga, o canapea mica, care servea de pat; in el dormea cu picioarele la foc, fara alt asternut. Canapeaua fusese odinioara rosie, dar acum de tot decolorata. inaintea canapelei era o masa mica de brad, iar langa masa, de cealalta parte, un scaun de brad, nevapsit ca si masa. Acesta era tot mobilierul din odaie. Cartile si le tinea intinse pe jos, de la fereastra pana la masa, pe godiment.
In odaie nu se stergea, nu se matura, pe sus si prin unghiuri se tesuse paienjenis, asa cum spune el in poezia Singuratate.

Interesante imprejurarile in care Caragiale i-a facut cunostinta la Bucuresti: ,Locuiam intr-o casa unde trasese in gazda un actor, vara director de teatru in provincie. Stagiunea migrarii actorilor se sfarsise; era toamna, si aceste pasari calatoare se intorceau pe la cuiburile lor.
Vazandu-ma ca citeam intruna, actorul imi zise cu un fel de mandrie: «iti place sa te ocupi cu literatura Am si eu un baiat in trupa care citeste mult; este foarte invatat, stie nemteste si are mare talent; face poezii; ne-a facut cateva cuplete minunate. Eu cred ca ti-ar face placere sa-1 cunosti.»
Si-mi povesti cum gasise intr-un otel din Giurgiu pe acel baiat - care slujea in curte si la grajd - culcat in fan si citind in gura mare pe Schiller.
In ieslele grajdului, la o parte, era un geamantan -biblioteca baiatului - plin cu carti nemtesti.
Baiatul era foarte bland, de treaba, nu avea nici un viciu. Era strain de departe, zicea el, dar nu voia sa spuna de unde. Se vedea bine a fi copil de oameni, ajuns aci din cine stie ce imprejurari.

Actorul ii propusese sa-l ia ca sufleor cu 7 galbeni pe luna; si baiatul primi cu bucurie. isi luase biblioteca si acum se afla in Bucuresti. Seara trebuia sa vie la directorul lui -astfel puteam sa-l vaz.
Tanarul sosi.
Era o frumusete! O figura clasica incadrata de niste plete mari negre; o frunte inalta si senina; niste ochi mari - la aceste ferestre ale sufletului se vedea ca cineva este inauntru; un zambet bland si adanc melancolic. Avea aerul unui sfant tanar coborat dintr-o veche icoana, un copil predestinat durerii, pe chipul caruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.

«Ma recomand, Mihail Eminescu.»
Asa l-am cunoscut eu.

Ce l-a facut pe Eminescu sa imbratiseze viata de actor? Probabil fiindca ea convenea mai mult temperamentului sau. Dansul era un visator si avea o fire de boem.
Este greu ca teatrul sa nu placa visatorilor; caci, la urma urmei, ce este altceva, decat mijlocul artificial de realizare a unor fictiuni create de imaginatia poetica a celui nemultumit cu realitatea prozaica?
De altfel literatura in genere serveste totdeauna ca refugiu acelora pe care viata brutala ii raneste si ii dezgusta. Ne multumim ca macar in carti sa gasim indeplinite cele ce ne inchipuim si dorim.
Pentru firile nedisciplinate, pentru boemii innascuti, viata de actor este cea mai convenabila. Dansii gasesc un farmec deosebit in traiul dezordonat, in viata al carei singur principiu si regula de purtare este aceea de a nu avea nici una. Cat pentru neplacerile materiale ce decurg din ea, Eminescu nu prea le lua in seama caci avea marele dar de a se abstrage din realitate, refugiindu-se in lumea viselor si abstractiilor.
Imprejurarile in care Eminescu a parasit teatrul ne sunt destainuite in Memoriul intemeiat pe spusele capitanului Eminescu.

In anul 1869, "Mihai fu gasit ca sufleor in trupa raposatului Pascaly, care pe atunci se afla in Botosani. Mihai mai fusese sufleor si in trupa artistului Caragiale. Dupa multe staruinte batranul Eminovici izbuteste sa induplece pe tanarul actor ca sa mearga la Ipotesti. Apucat aci, Eminescu n-a mai putut scapa ca sa se intoarca la postul sau; dansul a fost sechestrat formal, tinut numai in camasa si in izmene, pana ce a plecat trupa lui Pascaly din Botosani. Morala si multele mustrari, ce se descarcau necontenit de la toti ai familiei, l-au determinat in fine pe Mihai sa renunte la viata de actor si sa declare ca doreste sa studieze filosofia.
Anul 1866 este o data insemnata in viata poetului, caci atunci dansul a publicat intaiele poezii si tot atunci si-a schimbat - mai bine zis i s-a schimbat - numele de Eminovici in Eminescu.
Intaia poezie a sa este, dupa cum vazuram, La moartea lui Aron Pumnul, publicata in brosura Laecrimioarele in-vaetaeceilor gimnaezisti de 'n Cernaeuti la mormantul prea iubitului lor profesoriu Arune Pumnul, raepaeusat intr'a 12/24 Ianuariu. 1866. Cernaeuti, 1866.
Moartea lui Aron Pumnul l-a indurerat foarte mult pe Eminescu, care-i fusese unul dintre discipolii cei mai devotati.

Prin anul 1875, "Eminescu, insotit de un prieten al sau, a vizitat mormantul lui Aron Pumnul la Cernauti si apoi casa care fusese proprietatea marelui nationalist decedat. Privind casuta, poetul se adanci in ganduri si zise: «Uite, in casuta cea mica am locuit eu. Aci era si biblioteca studentilor romani, la care am fost si eu bibliotecar.»
Dupa aceasta n-a mai vorbit nimic, ci mereu meditand, s-a indreptat spre locuinta sa, unde si-a impachetat lucrurile spre a pleca la Bucuresti.1
In privinta numelui de familie: "Adevaratul nume al tatalui poetului pare a fi Iminovici, iar nu Eminovici, dupa cum se constata din propria sa iscalitura cu slove chirilice puse in josul actului de nastere si botez al poetului si din decretul prin care i s-a dat rangul de caminar.
In actul de vanzare a Ipotestilor, din 1878, catre Gh. Marinovici se iscaleste Gh. Eminovici, cu litere latine.
Bals, in corespondentele lui ii zicea tot Eminovici. Lumea ii zicea Gheorghies Eminovici, cu accentul pe litera o2.
Unii au afirmat gresit ca numele poetului l-a schimbat Aron Pumnul. Daca ar fi fost asa, dansul nu s-ar fi iscalit Eminoviciu in josul poeziei dedicate fostului sau maestru. Aceasta schimbare a facut-o losif Vulcan, dupa cum se va vedea din urmatoarele:

"inainte cu 20 de ani, intr-o dimineata de februarie a anului 1866, redactiunea noastra primi o epistola din Bucovina. Epistola continea poezii, primele incercari ale unui tanar care se susbsemna Mihail Eminovici. Comitiva poeziilor ne mai spunea ca autorul lor este numai de 16 ani.
Publicaram cu placere acele inspiratiuni juvenile; prima aparu in nr. 6 al Familiei din anul acela.
Redactorul insa isi permise o mica schimbare. Numele «Eminovici» nu-i suna bine, caci avea o terminatiune slava; romaniza dar numele, modificand terminatiunea si astfel poeziile acelea aparura in foaia noastra sub numele «Eminescu». Autorul n-a protestat, ba a adoptat insusi acest nume si semna apoi asa toate poeziile si scriierile sale in viitor. Astfel fu introdus numele «Eminescu» in literatura noastra; scriitorul acestor sire i-a fost nasul.*
Dupa moartea lui Aron Pumnul, Eminescu s-a dus la Blaj, unde, dupa diferite marturisiri ale celor ce l-au cunoscut acolo, voia sa treaca in particular examenul de clasa V liceala. Fiind respins la limba greaca, a parasit Blajul pe la sfarsitul lui septembrie, acelasi an.

In toamna anului 1869 Eminescu pleca la Viena, unde se inscrise la Universitate, numai un semestru, ca student regulat inscris, dar si mai departe asculta lectii de drept si medicina. Studiul principal a fost filosofia.
In 1869/70, semestrul de iarna, asculta filosofia practica, istoria filosofiei, introducerea in filosofie, introducerea in filosofie pe baza cartii a cincea a metafizicii aristotelice. Afara de acestea asculta pe juristii Stem si Diering, urma la anatomistul Hirtl; vizita clinicile profesorilor de seama. Citea mult si intelegea repede pe Kant, Schopenhauer, Platon, Rousseau. Mai tarziu citi pe poeti; iubea in special pe Homer, Goethe, Shakespeare, Firdusi. Dintre latini, pe Horatiu, Ovidiu, Tibul, Terentiu.

S-a facut afirmatia ca Eminescu a parasit Viena in anul 1871; nu este exact, caci exista doua scrisori de la dansul din anul 1872, scrise de la Viena.

"Viena, in 10 februarie 1872

Scumpii mei parinti.

Scumpii mei parinti.
Astazi ies pentru prima oara din casa, dupa o troahna indelungata si dupa o desavarsita lipsa de apetit, care a tinut mai douazeci de zile. inainte de doua zile am inceput a avea un apetit mai bun si acum reintru in obisnuintele de mai inainte si in traiul ce-l duceam inainte de boala. Ma simt mai tare, si galbinarea e ca si disparuta de pe piele si din fata, numai in albul ochilor se mai vede.
V-as fi scris mai de mult, dar eram intr-o stare sufleteasca atat de amarata si de rautacioasa din cauza bolii mele, incat mai ma temeam sa va scriu sub inspiratia acelei rele dispozitiuni. Mai adaog ca scrisoarea D[umnea]voastra cea din urma, in care mi se comunicau lucruri asa de triste, mi-a marit boala si ma facura si mai otarat de cum eram. Nimeni nu venea la mine, pentru ca oprisem pe orisicine a veni, si astfel ramasesem numai in prada cugetelor si inchipuirilor mele, care numai senine nu puteau fi.
Doctorul mi-a spus ca principala cauza a boalei mele a fost izolarea deplina in care traiesc si incunjiirarea societatei si a oamenilor. Eu nu cred sa fie asta. E drept ca nu ma duc decat foarte rar in adunari, dar totusi ma duc cateodata.
Va rog si d-asta data ca sa-mi trimiteti banii cam asa, ca pe la 25 a lunei sa-i capat, caci, desi va va fi facut greutati, totusi nu stiti cat de mult bine imi faceti cu aceasta. Oriunde locuiesc, e natural ca aceia trebuie sa fie oameni saraci, cari asteapta ziua in care am sa le platesc locuinta ca pe o sarbatoare, caci in genere e una din resursele lor principale. Acum locuiesc asemenea la niste oameni foarte de treaba, caci in decursul boalei mele au fost modele de amabilitate, dar sunt foarte saraci. Eu nu le pot raspunde altfel la amabilitatea lor decat cel putin prin punctualitate.
Ba chiar, daca ati anticipa si mi-ati trimete vreo trei galbeni dupa primirea acestei epistole, iara restul pe la 25, cum am spus, ati face foarte bine - se-ntelege, daca, in imprejurarile D[umnea]v[oastra] grele, va este cu putinta. Dupa cum veti fi inteles, am nevoie de o restaurare cum se cade, si sunt multe lucruri cari ar putea sa o grabeasca si de cari trebuie sa ma lipsesc, din cauze lesne de gacit.

Viena, 8 april 1872

Iubite tata.
Fiindca sa incep inscrierile in semestrul al doilea, va rog pentru suma obisnuita de 8 galbeni, cari-mi trebuiesc la inceputul fiecarui semestru, pentru plata banilor colegiali. Nu vi i-am cerut inainte pentru ca, poate, v-ar fi venit greu de a mi-i trimete deodata cu banii lunari.
De cand s-a inceput caldurile de primavara, eu m-am indreptat foarte mult si astfel se vede ca scap de toate relele cate m-au bantuit in iama aceasta. Noutati nu am a va spune decat ca scumpetea devine din zi in zi mai nesuferita. Mi-ar trebui un pardessus, pentru ca pe o vreme asa calda nu pot umbla cu paltonul, apoi nu e nici atat de cald ca sa pot umbla numai in jacheta.
Mihai

Pe cand Eminescu era student la Viena, lua parte la constituirea societatii Romania Juna.
Eminescu parasi Viena fara a lua nici o diploma universitara. Cand a parasit Viena, nu stim cu hotarare. Atat in Memoriul de care am vorbit, cat si d[omnul] Comeliu Botez in Omagiu, spun ca Eminescu s-a dus de la Viena la lena. Ce a facut acolo si cat a stat, nu stim. Destul ca la Berlin a figurat ca student regulat inscris de la 18 decembrie 1872 pana la 26 iulie 1873.
In semestrul de iarna 1872/73 el asculta: logica, bazele filosofiei, conceptia istorica, istoria filosofiei, istoria Egiptului, prelegeri despre monumentele egiptene, principiile logice ale stiintelor experimentale (prof. Helmholtz), cursuri asupra rezultatelor noi in stiintele naturale (Du Bois-Reymond). Iar in semestrul de vara 1873, cursurile de: istorie noua, moravurile si obiceiurile Egiptului, dezvoltarea si critica filosofiei hegeliene, optimism si pesimism politic (prof. Duhring).

Eminescu n-a parasit Berlinul in anul 1873, dupa cum se afirma intr-o biografie a lui. De la inceputul anului 1874 se afla inca acolo.

In ianuarie 1874, domnul Titu Maiorescu ii scrise, pentru a-l intreba daca ar primi sa vina ca profesor de filosofie la Universitatea din Iasi. Reiesea insa din scrisoare d[omnu]lui Maiorescu ca aceasta propunere era legata neaparat de conditia ca Eminescu sa fi luat mai intai doctoratul in filosofie. La scrisoarea in romaneste a d[omnu]lui Maiorescu, Eminescu raspunde cu o lunga scrisoare in nemteste, datata "Charlotenburg, 5 februarie (st n.) 1874.
De ce in nemteste? Poate din urmatoarea pricina: Eminescu era in acel timp un fel de functionar la agentia diplomatica romaneasca din Berlin. Pentru regularea afacerii Stroussberg fusese trimis la Berlin ca agent diplomatic al tarii, dfomnul] Theodor Rosetn' (care a stat acolo in aceasta calitate din 1871 pana in decembrie 1873). El il lua pe Eminescu pe langa dansul, ca sa-i serveasca de secretar, pentru ca stia bine nemteste. Eminescu pastra aceasta insarcinare si pe langa N. Kretzulescu, urmasul d[omnu]lui Rosetti la Berlin.
Eminescu raspunde d[omnu]lui Maiorescu ca e prea devreme pentru dansul, fiindca nu e destul de preparat. "De aceea el ceru timp inca cel putin un semestru, si fiindca, in lipsa unui ajutor de acasa, e silit sa pastreze ocupatia de la Agentie, care-i rapeste toata vremea, roaga, in cazul cand ar veni intr-adevar la Ministerul Cultelor «un membrui al directiei critice», sa i se dea un astfel de ajutor, care sa-i lase vreme si liniste pentru studii.
D[omnu]l Maiorescu l-a intrebat cat timp si ce suma ii trebuie pentru doctorat. Eminescu prefera insa sa intoarca intrebarea, rugand sa i se spuna cat timp si ce mijloace i se pot pune la dispozitie, ca sa stie sa se intinda potrivit acestor date; in acelasi timp declara ca se obliga a restitui suma ce i se va trimite. Un raspuns precis nu poate da. "Cand e vorba sa spun [da sau ba], atunci, de obicei, nu spun nimic, si natura mea primordiala se arata pe fata - devin ticait.

"D[omnu]l Maiorescu era numit ministru al Instructiunii Publice in ziua de 19 aprilie [1874], d[omnia]sa scrie lui Eminescu ca, pentru a fi numit suplinitor la Universitate, trebuie mai intai sa ia doctoratul: in ziua in care-l va vesti ca a trecut examenul de doctorat, il va numi profesor suplinitor, ramanand apoi sa se prezinte la concurs peste un an. il roaga sa-i raspunda precis, daca se poate chiar telegrafic, cand isi va da doctoratul si ce suma ii trebuie (avand a o restitui apoi in rate, din salariul de profesor -«lucrul ne avand in aceasta forma, nimic penibil pentru
d[umnea]ta>>).

La aceasta Eminescu raspunde printr-o telegrama si o scrisoare (amandoua din 7 mai st. n. 1874). A lasat, de o luna, postul de la Agentie si lucreaza singur in Charlotten-burg. Spera ca-si va da doctoratul la lena in august. «Adica», adaoga el, «nu sper, caci nu sper niciodata nimic, ci incerc neaparat.» (ceea ce nu s-a intamplat!) Pentru toate cheltuielile pana la doctorat, crede ca-i ajung 300 de taleri.
«Suma de 300 de taleri ce am indicat-o e, de altminteri, o suma maximala si, articol cu articol, desigur prea mare, insa numai cand se face abstractie de curioasa mea individualitate, care se asteapta pururea la ce e mai rau. De m-oi duce la fund candva, asta se va intampla neaparat pentru-un lucru de nimica, caci acestea sunt cei mai aprigi potrivnici ai mei.»

Acum epilogul.

Cu ordonanta nr. 24 din 26 aprilie (st. v.) 1874, ministrul T. Maiorescu dispune urmatoarele: «Din suma de lei 3. 776 ramasa disponibila din pensiunile mensuale prevazut la art. 51, cap. 3 al bugetului exercitiului 1873, divizia compta-bilitatii, se autoriza a emite pe numele agentului financiar al acestui minister un mandat in suma de 140 galbeni (una suta patruzeci galbeni), din cari 40 galbeni se vor trimite ca ajutor d[omnu]lui I. Slavici, student la Universitatea din Viena, iar 100 galbeni d[omnu]lui Mihail Eminescu, student in filosofie la Universitatea din Berlin, pentru depunerea doctoratului si teza, cu conditia ca in urma sa inapoieze ministerului acesti una suta galbeni».

Cu firea lui, Eminescu nu s-a putut hotari sa treaca examenul de doctorat. D[omnu]l Maiorescu l-a numit atunci director al bibliotecii din Iasi (1 sept. 1874-liul. 1875), apoi revizor scolar (1 iul. 1875-l iun. 1876).
La caderea guvernului conservator, Eminescu e inlocuit, iar d[omnul] Maiorescu dat in judecata de Camera, dimpreuna cu aproape toti ministrii din fostul guvern. In Raportul prezentat Adunarii deputatilor in ziua de 10/22 martie 1877 de catre Comisiunea de dare in judecata (Andrei Vizanti, G. Misail, Nicolae Fleva) se afla, in «partea a IV-a», Descoperirile /acute de comitet in privinta prevenitului T. Maiorescu (voi. II Risipa si deturnare de bani publici ); sub numarul VI (pag. 149), citim urmatorul titlu: imprumutul /acut dfomnujlui M. Eminescu si ajutorul dfomnujlui I. Slavici, studenti la Universitatea din Viena si Berlin. Dupa ce se reproduce ordonanta de mai sus a prevenitului fost ministru de Culte si Instructiune Publica T. Maiorescu, se adauga urmatoarele: «Prin acest fapt, prevenitul Maiorescu a comis o adevarata risipa de banii statului, dand cu imprumut banii publici si cu termen nelimitat la favoriti de ai sai.
Nici o lege, nici un capitol din buget nu-l autoriza a se constitui in casa de banca si a face niste asemenea imprumuturi.»1
Epilogul acestei triste afaceri dovedeste inversunarea luptelor noastre politice, in care nu se respecta valoarea personala, nu se mai respecta nimic. Pe Eminescu sa-l lasi pe drumuri, iar pe Titu Maiorescu sa-l tratezi ca pe un hot de cai: iata fapte care nu sunt deloc spre fala tarii noastre.
Dar sa revenim la timpul cand Eminescu a fost numit revizor scolar. in calitatea lui de om de caracter, el si-a luat rolul in serios, indeplinindu-si cat mai corect atributia. Dansul nu a voit sa se faca unealta politica a administratiei, asa dupa cum este obiceiul la noi. Ceva mai mult: si-a permis - ce indrazneala! - sa o critice chiar, atunci cand oamenii ei isi depaseau atributiile. Eminescu a avut naivitatea sa creada ca este destul sa ai numai calitati; nu stia ca unele defecte ar fi placut mai mult decat calitatile sale. Din aceasta cauza calomniile si invinuirile neintemeiate au inceput sa curga la Ministerul de Istructie, al carui Consiliu permanent a gasit de cuviinta sa-i trimita si un aviz, intemeiat pe spusele mincinoase ale prefectului. La acest aviz, Eminescu a raspuns prin urmatorul Protest, din care se desprinde indignarea si amaraciunea omului corect, devenit prada minciunii si calomniei:

Protest in contra unui aviz al Consiliului Permanent

"Am fost cu drept cuvant surprins de ordinul D[om-niei]voastre nr. 3483, prin care sunt invitat de-a arata, de ce in intervalul de la 15-31 martie a. c. n-am inspectat nici una din scoalele rurale ale judetului Iasi si ce m-a impiedicat de a-mi indeplini aceasta datorie*. Mai intai am cautat a justifica acest ordin prin vreo greseala de adresa a organelor de control din acel onorat Ministeriu, caci nu stiu din care articol al legii instructiunii s-ar putea deduce regula ca revizorul, care impreuneaza toate activitatile unei cancelarii intr-o singura persoana, fiind curier, copist, registrator, administrator, esaminator etc, trebuie sa fie cu toate acestea si vecinie in calatorie, incat la fiecre 15 zile sa faca si revizie, si toate aceste in marginile a cei 212 1/2 1. n. pentru fiecare judet. Daca exista un asemenea revizor in tara, rog a ma informa unde-i acel pretios individ, ca sa apelez la vasta sa experienta si sa aflu, in care mod - mai mult sau mai putin apostolic - isi indeplineste sus-mentionata datorie. Eu, din contra, stiu ca norma de pan-acuma este, ca revizorul sa inspecteze de doua ori pe an fiecare scoala. Considerand acuma numarul de 152 scoale publice si private din circumscriptia subsemnatului, imprastiate pe o suprafata de mai multe sute de kilometri patrati (1.143,570 p), considerand minunatele cai de comunicatie dintre comuna si comuna, ca amandoua judetele nu sunt sese, ci pline de dealuri si paduri, ca pentru inspectarea lor sunt abia sase luni lucratoare, daca sustragem sarbatorile si vacantele de peste an, considerand in urma ca intr-o zi nu se poate inspecta constiincios decat doua scoale, de vreme ce ziua scolara are numai 5 ore (ba, joia numai 3), veti vedea, Domnule Ministru, ca sarcina subsemnatului este de a inspecta de doua ori 152 scoli in timpul de 180 de zile, iar pentru lucrarea administrativa si de cancelarie i-ar ramanea in acest timp 28 de zile. Si care este lucrul sau administrativ? 500-600 de hartii intrate, care trebuiesc rezolvite, apoi o multime de plangeri verbale, toate aceste ingreuiate inca prin lipsa de autoritate fata cu primariile si subprefecturile si prefecturile.
Fiindca legile timpului si ale spatiului sunt apriorice si nu sufar nici o discutiune, de aceea va veti convinge ca indatorirea de a inspecta scoalele din 15 in 15 zile este o imposibilitate, asupra careia n-a insistat nici chiar ministrul care a emis ordinul respectiv. Caci aceasta dispozitie, cuprinsa in circulara ministeriala no. 8. 114 din 26 august 1872 n-au avut alt efect, Domnule Ministru, decat ca Prefectura de Iasi sa raporteze cu regularitatea unui ceasornic tot la 15 zile, daca revizorul a facut inspectii. Aceste raporturi sunt pretioase, intrucat se poate constata ca revizorul nu spune neadevarul fata de superiorii sai, niciodata insa nu stiu ca aceste raporturi sa se fi talcuit drept o indatorire a revizorului de a fi vesnic pe drumuri. De aceea imi pare foarte rau ca sunt silit a respinge ca nefondat avizul onor. Consiliu permanent, ca nu mi-as indeplini datoria. Din contra, cred ca din august si pana astazi putini vor fi revizorii cari sa fi inspectat atatea scoli ca, respectuos, subsemnatul. Rog sa iertati, daca tonul acestui raport este aspru, dar circulara nr. 8114 a mai avut odata o reflectare analoga cu aceasta din partea predecesorului meu A. Naum prin raportul sau nr. 253 din 12/24 sept[embrie] 1872.

Ca si anul 1873, in care Eminescu a facut cunostinta cu Veronica Miele, tot astfel si data de 1 iulie 1876, cand a fost dat afara din functia de revizor scolar, poate fi socotita ca una dintre acelea care joaca un rol hotarator in viata unui om. Cat l-a durut pe Eminescu aceasta fapta, se poate deduce din urmatoarea lui scrisoare, adresata Veronicai Miele:

,Am cetit scrisoarea d[umnea]v[oastra], care e plina de compatimire. Canalia liberala a nimicit ideile ce mi le faurisem despre viata! De acum, ramas fara o pozitie materiala asigurata, purtand lovitura morala ca o rana care nu se mai poate vindeca, voi fi nevoit sa reiau toiagul pribegiei, neavand nici un scop, nici un ideal. Crede-ma, stimata doamna, ca de azi sunt un om pierdut pentru societate. O singura fericire ar renaste in sufletul meu, daca as putea sa ascund nedreptatea. Posteritatea nu vreau sa afle ca am suferit de foame din cauza fratilor mei. Sunt prea mandru in saracia mea. l-am dispretuit si acest gest e prea mult pentru un suflet care nu s-a coborat in mocirla vremurilor de azi.'

Dupa ce Eminescu a fost inlocuit, in urma staruintelor membrilor societatii "Junimea, a fost numit redactor la Curierul de Iasi, fapt despre care vorbesc in capitolul Pesimismul lui Eminescu.

In aceasta calitate, Eminescu a condus ziarul pana in toamna anului 1877 cand, in urma unui conflict intre dansul si directorul tipografiei Curierului de Iasi, dansul si-a dat demisia. O publicam intreaga, pentru a se vedea cum a inteles Eminescu sa faca gazetarie. Ea confirma si mai mult adevarul ca dansul a fost un om de caracter.

"Domnule Redactor,
Fiindca cateva siruri din ziarul d[umnea]v[oastra] Steaua Romaniei au format obiectul unui conflict intre mine, redactorul Curierului de Iasi si un d[omnul] Mircea, avocat aici in Iasi si director al Tipografiei Nationale, si fiindca in urma acelui conflict m-am retras de la redactia partii neoficale, voiesc a nu lasa pe nimeni in intuneric asupra conflictului, nici asupra imprejurarii c-am incetat a redige mai departe zisa foaie.
In ziarul D[umnea]voastra aparuse mai multe atacuri asupra d[omnu]lui primar Pastia. Tipografia Nationala avand o multime de legaturi cu primaria, acest domn Mircea a crezut sa ma poata obliga ca in partea neoficiala sa apar eu pe d[omnul] primar in contra atacurilor aduse de foaia d[umnea]v[oastra] Eu am trebuit sa declin cu desavarsire aceasta insinuatiune, aproape blesanta, de vreme ce nici cunosc pe d[omnul] Pastia, nici ma cunoaste si sunt de prea putina vreme in tara si d[omnia] sa de prea putina vreme primar, pentru ca eu sa pot emite despre d[omnia] sa o opinie fie buna, fie rea, dar a carii raspundere s-o iau asupra-mi si despre care sa fiu pe deplin convins. Misiunea mea, dupa contractul verbal ce l-am avut cu asociatii, e sa relatez fapte, nu sa apar sau sa atac persoane, caci pe terenul afacerilor publice persoana a fost si este lucru secundar. Daca in notite literare am citat numele, simpla cauza e ca pe acest teren terminul hotarator e talentul individual, pe cand nu se cere nici un talent individual pentru a repara o ulita sau a erige fanare.

D[omnul] Mircea a recurs atuncia la o insinuatiune si mai meschina pentru d[omnia] sa, si mai dezonoratoare pentru mine. D[omnia] sa sa scrie laude primarului si sa treaca in public ca fiind scrise de mine. Aceasta imi convenea si mai putin, de vreme ce n-asi [fi] voit cu nici un pret ca stilul unui om, care nu stie a scrie, sa treaca drept stil al meu si idee a mea. Si fiindca n-am obiceiul sa fac o taina din opinia buna-rea ce-o am de[spre] fiecare, i-am spus ca refuz sa fiu amestecat cu orisicine in aceeasi troaca. Acest orisicine e pentru mine acest domn, precum si oricare l-as considera drept o nulitate. E drept ca sa-mi port greselele mele, care din mila Domnului vor fi destule, iar nu si acelea a[le] oricarui advocat de mana a treia sau afle] oricarui bulgar, ce de ieri de alaltaieri tine pana-n mana pentru a innoda doua vorbe romanesti.
Sa se stie, deci, ca eu nu mai sunt redactorul ziarului Curierul de Iasi si ca neroziile viitoare cate or aparea in acel ziar privesc pe secundogenirurele greco-bulgaresti din tara de la noi, iar cele din trecut pe mine.
Primiti, Domnule Redactor, multamirea mea pentru bunavointa de a fi trecut aceste siruri in coloanele ziarului d[umnea] voastra'.

Dupa aceasta, Eminescu a plecat la Bucuresti, unde a fost redactor la ziarul conservator Timpul, din toamna anului 1877 pana in 1883, cand a innebunit.
Dupa cum am spus, la 1 iulie 1876 Eminescu a fost inlocuit din functia de revizor scolar al judetelor Vaslui si
lasi.
"La 16 iulie 1876 o lovitura si mai grea l-a atins, fiind dat in judecata, ca ar fi instrainat carti de la Biblioteca. Sub povara acestei lovituri morale a stat pana in decembrie 1877, cand Parchetul Tribunalului din Iasi a stins actiunea penala ca nefiind caz de urmarire.1
Dupa cum spune capitanul Eminescu, "liberalii l-au inlocuit si ca culme, prin uneltirile cunoscutului Vizanti, [l-au] dat si in judecata tribunalului corectional, pe motiv ca «ar fi sustras si vandut carti din Biblioteca».2
Dupa cum se stie, Vizanti a fost nevoit mai tarziu sa se expatrieze, din cauza unor furturi de bani. Iata cine se gasise sa invinuiasca pe Eminescu de hotie!
Complice la aceasta infamie, Vizanti a avut si pe D. Petrino, care inlocuise pe Eminescu in functia de director al Bibliotecii. Acesta din urma dusmanea pe Eminescu pentru o critica pe care dansul o publicase in Albina din Pesta, 1870, nr. 3 si 4, asupra cartii lui Petrino3) intitulata: Putine cuvinte despre conruperea limbei romane in Bucovina, Cernauti, 1869. - Articolul este reprodus in "Eminescu, Diverse, Iasi, Ed.Saraga, p. 76-87.
In urma acestei pare, Curtea de conturi i-a cerut lui Eminescu sa depuna inventarul cartilor si mobilierului bibliotecii, pentru vremea cat a functionat ca director al ei. La acesta, dansul a raspuns urmatoarele:

Adresa catre prezidentul Curtii de Conturi

,Domnule Prezident,
Urmator hotararei No. 328, luata de inalta Curte de Compturi prin care subsemnatul, fost director al bibliotecei centrale din Iasi e indatorit a depune la grefa acelei Curti inventariul de cartile si mobilierul bibliotecei pentru vremea cat a functionat el, are onoare a va alatura pe langa acesta sub A.) inventariul precum a fost trimes onor. Ministeriu cu adresa bibliotecii no. 17 din 22 martie 1875, cuprinzand: 1) cifra efectivului in carti ale acelui minister, 2) specificarea mobilierului sau, astfel cum au fost acestea la sfarsitul anului 1874 (Acest memoriu a fost trimes ministeriului, pentru a fi comunicat Curtii de Compturi; ceea ce se vede ca nu s-a intamplat).
Sub B.) Suma in plus a cartilor si obiectelor, intrate si trecute in inventariu pana la 1 Iulie 1875, cand subsemnatul a incetat de a fi bibliotecar (facut dupa procesul verbal de predare, incheiat intre mine si succesorul meu, D[omnul] Dim. Petrino, la 2 iulie 1875).'
Sub C.) Socoteala asupra 585 1. n., primiti de la ministeriu in mandatul No. 8658 (din a. 1874), indicandu-se pretutin-denea raportul catre ministeriu, cu care subsemnatul a trimes quitantele legalizate a primitorilor banilor in cestiune.
Sub D.) Socoteala pentru suma de 100 1. n., cheltuielele curente ale bibliotecii pe a. 1874 (privind in comun atat pe predecesorul meu, D. Bodnarescu, cat si pe mine.)
Sub E.) Socoteala pentru suma de 50 1. n., cheltuielele curente ale bibliotecei pe semestrul l-iu al anului 1875.
Aceasta este tot ce am de spus asupra gestiunei mele dintre
1 septembrie 1874, cand am fost numit, pana la 1 iulie 1875, cand am incetat a fi bibliotecar.
Toate actele citate in anexe au numar, sunt trecute in registre si le-am extras din dosarele bibliotecii, incat adevarul lor se poate controla orisicand din partea inaltei Curti.
Primiti, va rog, etc.
(N. B. Acad. Rom. 2255, f. 306, randul de sub D si E sunt sterse cu o linie).

In iunie 1883, Eminescu innebuni. in urma unor grabnice ingrijiri, starea lui mintala se imbunatati, luciditatea ii reveni. Iar dupa o calatorie in strainatate, dansul se reintoarse in tara.
"La 2 septembrie 1884 dansul a fost numit sub-bibliotecar la Biblioteca centrala din Iasi (Arhiva Bibliotecii, no. 49/84). De la jumatatea anului 1886 nu se mai observa nimic scris de dansul in cataloagele sau registrele bibliotecii (Kirileanu).
Aceasta este cea din urma functie ocupata la stat de catre Eminescu.

Din 1870, cand Eminescu s-a manifestat ca poet genial, pana in 1883, cand a innebunit, trecuse destul timp pentru ca poetul sa devina inteles si apreciat macar de catre ziaristii de atunci. Dupa cum este firesc, ziaristii sunt cei mai obligati sa fie in curent cu toate noile manifestari ale mintii si geniului omenesc. - Ei bine, cu ocazia innebunirii poetului, dansii au dat dovezi ca nu au fost ceea ce trebuiau sa fie.
Domnul C. Miile a avut fericita idee sa publice de curand impresiile produse in publicistica de atunci, de catre nebunia lui Eminescu.
"Eram eminescian fervent in clipa cand a innebunit poetul si imi aduc aminte de nota pe care am inserat-o in Dacia viitoare, care aparea atunci in Bruxelles, sub ingrijirea lui V. Gh. Mortun si a mea.
Din rafturile pline de praf ale bibliotecii mele iau colectiunea Daciei viitoare si citesc urmatoarele, cari mi se pare ca sunt scrise de actualul domn ministru al Lucrarilor Publice, care pe atunci se iscalea Spancioc: «Eminescu a innebunit. Si de Eminescu iata ce zic gazetele noastre, de la cea mai de frunte pana la cea mai din urma: DfomnulJ Mihai Eminescu, redactorul ziarului "Timpul a innebunit. Demnul] Paleologu va lua directiunea sus-zisului ziar» Asta tot. Nici doua randuri. Si cu toate acestea, acest om, in care se pomeneste numai jurnalistul, e poetul cel mai poet al Romaniei. Alecsandri cat de Alecsandri si mare bard latin, va fi doborat fara doar si poate in stima generatiilor viitoare - daca in limba romaneasca se va mai vorbi - de acest jurnalist'.

Dupa cum se stie, starea lui Eminescu se agraveaza cu totul in anul 1887. Ajutoarele de la particulari erau putine in raport cu cheltuielile necesitate de boala. De aceea, s-a facut o interventie la consiliul judetului Botosani, pentru ajutorarea poetului. Din peripetiile acestei interventiuni se desprinde mentalitatea unora dintre oamenii de atunci, pretinsi civilizati, mentalitate care nu ne face cinste deloc. Si nu trebuie sa credem ca nu se mai gasesc nici acum de acestia. Sa nu ne lasam inselati de aparente, si sa fim pe deplin incredintati ca, daca am pune la incercare pe multi dintre admiratorii lui Eminescu, am constata ca, atunci cand este vorba de interesul personal, dansii s-ar da in laturi. Admiratia platonica necostand nimic, nu e de mirat ca Eminescu are atat de multi admiratori de acestia.
Dar sa revenim la fapte.
"in anul 1887, intr-un moment cand boala poetului luase proportii cu totul grave, Eminescu a mai obtinut o subventie de la consiliul general de judet, in urma intervenirii persoanelor de seama din aceeasi localitate, care au adresat presedintelui consiliului judetean o petitie colectiva, prin care se imortalizau meritele poetului.

Am gasit acea petitie in arhivele judetului Iata-i cuprinsul:

«Domnule Presedinte,
Domnilor Consilieri,
Cetateanul ilustru, barbatul virtuos, poetul mare si neimitat: Mihail Eminescu, se afla de cateva saptamani in orasul nostru, in casa surorei sale D-ra [H]Enrieta Eminescu. Multa lume aicea cunoaste suferintele extreme de care e atinsa sora poetului si putini s-au gandit pana la ce semn prezenta nepretuitului oaspe apasa din aceasta cauza, existenta acestei fiinte. Lipsita aproape definitiv de libertatea pasului, ea vede cu durere ca-i e peste putinta a prodiga, spre usurarea scumpului ei frate, toata ingrijirea de care l-ar inconjura, daca pe langa bogatia afectiunilor ce o leaga de fratele sau, s-ar simti intarita si de vigoarea sanatatii. inchipuiti-va o sora . devotata si iubitoare, pironita pe niste picioare artificiale, curs de 10 zile si 10 nopti inaintea unei figuri pierdute si mute, dinaintea unui frate ce refuza a manca, ce nu articuleaza o singura silaba, si veti avea icoana sfasietoare a celor ce se petrec in casa bunei d-re [H]enrieta Eminescu!
Daca aceasta scena ar cuprinde scena unui muncitor de rand si nu figura monumentala a unui barbat, care a depus o cununa pururea verde pe fruntea aceste ospitaliere tari, totusi societatea ar trebui sa-i intinda o mana protectoare, un ajutor.
Botosanii, care dupa veacuri va veni cu certitudine necontestabila sa recupereze ca satul Ipotesti din apropierea orasului, au dat nastere omului genial, are azi dreptul si datoria nemarginita de a pasi in fata sa si cu lacrimile in ochi a-i zice: «Copil al nostru! Product din sangele acestor locuri! Nu voim ca viitorul sa arunce asupra-ne valul rusinei si un oprobiu fara margeni. Esti fala noastra si nu te-om parasi!»
Dar D[umnea]v[oastra], Domnule Presedinte si Domnilor Consilieri, trebuie sa stiti ca un consiliu medical compus din D-rii Stefanovici, Hyneck si Haynal au fixat ieri 26 mai c, conducerea imediata a pacientului la stabilimentul Breslauer din Viena.
Deci un ajutor tarziu va fi numai un pretext in ochii tuturor.
Amintindu-va aceasta sfanta datorie, subsemnatii ne intemeiem pe credinta ca ea nu este dorinta noastra particulara, ca aceasta dorinta este a orasului intreg si ca d[um-nea]v[oastra] erati in asteptarea unei asemenea propuneri, pentru a o executa imediat.

27 mai 1887» (Urmeaza 60 iscalituri)

Petitia de mai sus a cetatenilor a fost pusa in discutia Consiliului judetean in sedinta de la 14 iunie 1887. in Consiliu s-au ridicat glasuri impotriva ajutorului cerut. S-a obiectat intre altele ca poetul «e prea mare pentru judet», deci ar trebui sa-l ajute tara; ca judetul are nevoie de cazarmi si prin urmare ar fi «incorect» sa se ajute poetul, ca s-ar crea un precedent, deoarece acordandu-se acest ajutor lui Eminescu, ar putea pretinde ajutoare si alte persoane.'
I s-a acordat un ajutor de 120 lei lunar din iulie [1887] si pana la 1 aprilie 1888.

Poeziile poetului Mihai Eminescu