Viata sentimentala Mihai Eminescu

Celui ce citeste biografia si corespondenta lui Nietzsche, ii este cu neputinta sa nu fie dureros impresionat de chinurile sufletesti ale nenorocitului filosof german, indurate din cauza pustiului sufletesc ce il apasa din ce in ce mai greu. Iar daca ne interesam mai de aproape si de viata altor oameni mari, constatam acelasi lucru.
Printr-o ironie a sortii, tocmai cei mai setosi de iubire sunt cei mai putin iubiti. Cu toate acestea, faptul este explicabil. Iubire adevarata e greu sa existe intre alte persoane decat acelea intre ale caror naturi este oarecare afinitate. Si chiar daca nepotrivirea de caracter nu provoaca ura, in orice caz ea cauzeaza nepasare, care pe oamenii sentimentali ii doare foarte mult.
Eminescu a fost un sentimental. Din scrierile sale rezulta destul de bine lucrul acesta. insa firea lui exceptionala mai mult indeparta pe oameni de dansul decat ii apropia. Unii nu-l intelegeau; altii erau prea grosolani, ca sa poata aprecia delicatetea de simtire a sarmanului desi marelui nostru poet.
Severitatea cam turceasca a tatalui sau de buna seama ca nu convenea naturii prea delicate a distinsului literat. Tandretea mamei sale era mai mult potrivita cu sensibilitatea lui feminina. Asa ne explicam jalea cu care dansul o plange in cea mai duioasa poezie a sa, O, mama
Si chiar in convorbirile sale cu prietenii, atunci cand era vorba de dansa, poetul se emotiona dureros.
Eminescu, prin firea sa, a fost un izolat, un singuratic, iar aceasta izolare sufleteasca a sa il apasa adanc. Cat de dureroasa este aceasta stare pot intelege numai cei foarte setosi de iubire, dar care n-au pe cine iubi.

"O! de-as putea iubi! - se tangueste dansul la varsta de 18 ani.

"intelegi tu ce va sa zica de a nu putea iubi? A trece prin lume singur, marginit in pasi, in ochi - sa te svarcolesti in stramtoarea sufletului tau celui rece - sa cauti a-l aprofunda si sa vezi ca e secat si ca apele sale se pierd in nisipul secaciunii sociale, se ard de caldura (holeroasa) a unei societati de oameni ce traiesc numai din ura unuia catre celalalt.
A nu iubi, nu-i nimica - a nu putea iubi, e grozav. Eminescu, M., Geniu pustiu, p. 27-28.

Aceeasi tanguire din lipsa de iubire o gasuim la Sarmanul Dionis.
"Dar consumata de lipse [mama lui Dionis] se stinse intr-o zi. in delirul ei, ea trase mana copilului si-o ascunse in san, langa inima, s-o incalzeasca - un simbol al vietii ei intregi!

De atunci fizionomia, surasul lui capatase acea umbra dulce de tristete, care il facea atat de interesant si irezistibil pentru bobocii pensionatelor. Dar lui insusi nu-i trecea prin minte ca pe el l-ar putea iubi cineva, pe el nu-l iubise nimeni in lume afara de muma-sa - cum l-ar mai fi putut iubi pe el, atat de singur, atat de sarac, atat de fara viitor! Nu-si are fiecare om, gandi el, familia sa, amicii, rudele, oamenii sai, ca sa-i iubeasca - cui ce-i pasa de mine? Cum traiesc, voi si muri, de nimeni plans, de nimeni iubit.
Eminescu, M., Proza literara, p. 39.

Si adevarul e ca astfel a si murit Eminescu. Regretat, da; insa plans, nu. Regretat a fost de acei oameni superiori cari ii apreciau valoarea. insa una este admiratia si alta este iubirea. Pentru Eminescu nu a existat nici un amic in acel inteles inalt al cuvantului, adica un om gata sa se sacrifice pentru a te servi. Despre afectiunea rudelor n-avem nici o dovada.
O iubire calda si devotata a fost aceea a Henrietei Eminescu pentru sarmanul ei frate, care s-a dovedit cu prisosinta in anul 1887-88, dupa ce poetul a cazut din nou greu bolnav.
Cum o fi impartasit Eminescu aceasta iubire a surorii sale, nu stim. insa atunci mintea sa era in declin. Si, afara de aceasta, naturi ca aceea a lui, sunt foarte pretentioase chiar in iubire. Nu se multumesc numai ca cineva sa-i iubeasca; ei doresc tot atat de mult ca sa-i si inteleaga. Iar convingerea noastra este ca sora sa nu l-a inteles pe deplin. Inteligenta ei primitiva si bunul simt nu-i erau de ajuns pentru a putea pricepe firea complexa a unui asemenea om.

Asa incat, Eminescu a fost cu totul strain sau, mai bine zis, instrainat de familia lui, iar relatiile lui sociale se reduceau, pur si simplu, la asa-numitele "prietenii de caciula, contractate prin birturi, berarii, cafenele etc. in relatii de acest fel nu poate fi vorba de sentiment in adevaratul si marele inteles al cuvantului. Cel mult, de simpatie. Si chiar si asta atat de rar! El stia aceasta foarte bine si cat de mult adevar cuprindea urmatoarea lui sceptica reflectie!
"Lumea asta ar mai trece ea, daca toate pasurile si nenorocirile ti s-ar intampla incai sans phrase. Daca ti se intampla fericirea de a muri, ea e unita cu neplacerea ca unuia din pretinsii amici ii va veni mancarimea de limba si-ti va tine la capatai un discurs cat toate zilele; daca te loveste vreo nenorocire, parerile de rau ale cunoscutilor, dupa cari in genere se ascund pareri de bine, iti mai ingreuiaza sarcina vietii.1
Cand ai asemenea convingeri, viata ta nu poate fi decat pustie si deci lipsita de acel farmec atat de trebuincios sufletelor de elita, care decurge din deplina incredere intr-o iubire inteleasa si impartasita. Si vezi cat de multa dreptate are filosoful Nietzsche, cand scria unui fost prieten al sau: "Te mai intalnesti, vorbesti ca sa nu taci din gura, chiar scrii si scrisori. Dar adevarul numai in privire il cunosti, si el imi spune, il inteleg deja prea mult: Amice Nietzsche, iata-te cu totul singur.
Zaharia, N., Din psihologia oamenilor mari, in Sanatatea, 15 oct[ombrie] 1911.
O iubire care te poate consola de lipsa tuturor celorlalte si care, ceva mai mult, ar face, poate, ca viata sa-ti para un paradis, este amorul.
Ce rol a jucat amorul in viata lui Eminescu? Iata o chestiune foarte interesanta, intrucat ea este in stransa legatura cu creatiile literare ale marelui nostru poet.
De buna seama ca dansul s-ar fi suparat daca cineva i-ar fi cerut amanunte in aceasta privinta. Caci, dupa cum se stie, lui nu-i placea sa-si destainuiasca viata. Din cauza acestei discretii ce pastra Eminescu, din viata lui sexuala nu se stie nimic sau aproape nimic. Dfomnul] Cacoveanu, care l-a cunoscut la Blaj in 1866 si l-a intalnit la Bucuresti in 1868-l869, spunea ca "Eminescu pe acea vreme nu bea, nu fuma, nu juca carti, nu prea ducea grija femeilor, ba nici nu vorbea de ele, decat de cele de prin carti. Nu era lumet, ca sa zic asa Cacoveanu, N. In Luceafarul, 1905, p. 61.

Iar domnul Slavici spune ca "in ceea ce priveste viata sexuala, el era de o sobrietate extraordinara. Niciodata el nu vorbea despre femei decat avand in vedere partea ideala a fiintei lor si dispretuia pe oamenii cari alearga dupa «fuste» ori vorbesc despre afaceri scandaloase. Slabiciunile lui erau cu desavarsire platonice, lucruri despre cari se vorbeste numai cu religiozitate, si numai ademenit si rapus, putea el sa aiba si legaturi cari nu sunt curate, cum era in cele din urma cu Veronica Miele, despre care mi-a vorbit numai in ziua cand a putut sa-mi zica: «in sfarsit, am scapat!»
Slavici, I., in Omagiu, p. 17.

Eminescu era pudic si delicat. Dupa cum era firesc, aceasta natura aleasa a lui a fost inteleasa de foarte putini, iar de asa-numitii "stalpi de cafenea n-a fost inteleasa deloc sau, mai bine zis, a fost inteleasa gresit.
Asa se explica de ce multi dintre viveur-n si dintre dusmanii sai neimpacati au gasit de cuviinta sa afirme pe toate tonurile ca sub aceasta pudicitate a delicatului poet se ascunde un viciu. Iar ceea ce este mai grav, acum cativa ani, un doctor in medicina a afirmat categoric acest lucru intr-o carte careia, desigur, are pretentie sa spuna ca i-a dat un caracter stiintific.
Fata de calomnie, Eminescu a pastrat atitudinea cea mai inteligenta, adica aceea a dispretului suveran pentru aceia cari nu pot fi decat ceea ce sunt, adica oameni, daca nu toti mediocri, in orice caz, toti lipsiti de caracter, pentru a caror minte, barfeala si calomnia sunt o trebuinta sufleteasca de care nu se pot lipsi absolut deloc.
Din cercetarile amanuntite asupra vietii sale, intemeiate pe marturisirile unora dintre cunoscutii sai, rezulta neindoios ca dansul a iubit sau, mai bine zis, a placut mai multe femei, intaia despre care se stia ceva, este aceea pe care a iubit-o la varsta de 18 ani, o actrita, dupa marturisirile lui G. Panu, ale lui Caragiale si ale d[omnu]lui Petrascu.
Cand Caragiale i-a facut cunostinta pentru intaia oara, la Bucuresti, prin anul 1868, i-a spus:

"-Am aflat ca d-ta ai scris.
- Da, am scris.
- Atunci fii bun si arata-mi si mie o poezie de d-ta. Eminescu s-a executat numaidecat. Era o bucata dedicata
unei actrite de care el era foarte inamorat D-abia mai tin minte. Stiu atata ca era vorba de stralucirea si bogatiile unui rege asirian nenorocit de o pasiune contrariata cam asa ceva.
A doua zi seara ne-am intalnit iarasi. Dar peste zi o nemultumire intima intervenise. Actrita fusese foarte putin miscata de mahnirea regelui asirian. Eminescu era de asta data tacut si posomorat, vorbea foarte putin; contradictia il irita. in zadar l-am rugat sa-mi mai arate vreo poezie sau sa mi-o citeasca tot pe aceea pe care o cunosteam. A plecat sa se culce devreme, si dimineata la amiazi, cand m-am dus la el, l-am gasit tot dormind.
Caragiale, I. L. , In Nirvana. in Eminescu, M., Diverse, p. 4-5.

Creanga, intimul lui Eminescu, a aflat despre "amorul pe care Eminescu adolescent l-a avut cu o corista. Mi se pare, adauga Creanga, acest amor il determinase pe Eminescu ca sa umble ca sufleur cu trupa lui Pascaly, caci nu se vede alt mobil.
.Amorul lui Eminescu era foarte banal si prozaic, era o corista frumusica care avea amanti, ba era chiar si intretinuta de un om cu avere.
Eminescu, abia iesit din copilarie, se inamoreaza nebun, corista nu-l respinge si-l are ca amant de inima. Eminescu o credea un ideal de virtute, macar ca nu-si putea explica bogatia hainelor ei in disproportie cu mijloacele vazute de existenta.2
Intamplator si domnul N. Petrascu a aflat ceva chiar de la Eminescu despre acest intai amor al lui pentru o corista, imprejurarile au fost destul de triste.
"intr-o seara, pe la inceputul anului 1889, l-am revazut intr-o stare mai acuta a boalei. Eram in restaurantul Hugues, [Eminescu] intra surazand, se aseza la masa, spuse c-a terminat un articol politic pe care-l arata in servieta de subsuoara, ceru o cafea cu rum, si fara nici o legatura aparenta de idei, incepu sa istoriseasca un prim sentiment al lui pentru o cantareata vieneza, «cu parul galben ca de aur si cu glasul ca clopotul», zicea dansul. isi aminti o arie germana ce ea canta pe atunci pe scena, si porni sa cante din ce in ce mai tare.
Petrascu, N. , Mihail Eminescu, p. 27-28.

Dupa cum vom vedea, cand ne vom ocupa de romanul sau Geniu Pustiu, el a intrupat pe aceasta prima amanta a lui intr-una din eroinele romanului.
Ce idei avea Eminescu despre femei, atunci cand a inceput sa iubeasca pe Veronica Miele, adica in anul 1873? Trebuie sa o spunem ca destul de rele, cat se poate de rele, caci iata cum se exprima in Geniu Pustiu:
"Ce e femeia? acest om care traieste pentru a-si spoi fata cu culori; vorba, cu minciuni si ochii cu lacrami inselatoare? O sphynx ce plange, cand te tradeaza; ce rade in inima ei, cand ochii ei sunt plini de lacrimi.
Eminescu, M., Geniu Pustiu, p. 64.

Atunci, daca el credea astfel despre femei, cum de a mai putut sa iubeasca? Aceasta intrebare este destul de logica din punctul de vedere al inteligentei, nu insa si din acela al simtirii.
Cand m-am ocupat de psihologia amorului3, am tratat mai amanuntit aceasta chestiune. Spuneam atunci ca nu intotdeauna putem sti toate ratiunile suficiente pentru care iubim o persoana. Acest delicat si impetuos sentiment al iubirii contine mai intotdeauna o portiune mai mare sau mai mica de mister.
De acest adevar a fost patruns si Eminescu. Dansul l-a exprimat foarte bine in cunoscutele versuri:

De-or trece anii cum trecura
Ea tot mai mult imi va place
Caci in intreaga ei faptura
E-un nu stiu cum ti un nu stiu ce.

Dar este si mai interesanta o parte dintr-o scrisoare a sa catre Veronica Miele, in care dansul marturiseste de-a dreptul ca nu-si poate explica pe deplin de ce o iubeste. Dansul i-a scris-o dupa moartea lui Stefan Miele.

Dulcea mea amica.
Tu stii prea bine ca, daca este cineva care poate apretui pierderea ce ai suferit-o, acela sunt eu. Traind intr-o pozitie sigura si respectata, te vezi astazi prin acea singura lovire, expusa unor schimbari neasteptate, pe cari nu le prevezi, pe cari o natura sfioasa de femeie - precum a ta - nici nu le poate prevedea si, daca linistea unui liman al vietii e adevarata fericire, tu cel putin, de n-ai fost fericita, ai avut lipsa de suferinte, intrucat acestea se nasc din greutatile vietii.
Ai avut sprijin pe care-l respectai precum o stiu eu insumi.
Si daca imi dai voie sa vorbesc de mine, de acea dureroasa dar adanca si intinsa fericire, pe care atingerea in treacat a mainii tale, zambetul tau, privirea ta adanca au rasfiant-o asupra vietii mele atat de izolata si de lipsita de fericire, totusi eu nu voi uita, ca acea fericire mi-a fost data intre patru pereti ai tai.
Tu stii, dulce si nobila amica, ca sentimentul de care-ti vorbesc nu e nimic banal, nimic care sa aiba ceva comun nici cu teoria placerii - la care se inchina multimea celor fericiti - nici cu platitudinile unei tinereti conrupte.
Nici tineretea, nici frumusetea ta, nici virtuti sufletesti, nici gratii fizice nu au fost cauza acelei simtiri, care a aruncat o umbra adanca asupra vietii mele intregi. Eu nu cutez sa-i dau nume si nu i-am dat nicicand.
Adesea, exista enigme matematice, pentru a caror dezlegare iti trebuie o singura cifra necunoscuta; adesea, un complex de cazuri se dezleaga prin o singura cauza necunoscuta. Astfel, viata mea ciudata si azi si neexplicabila pentru toti cunoscutii mei, nu are nici un inteles fara tine.
Nici stiu de ce tu esti o parte intregitoare a tuturor gandurilor mele, nici ma preocup s-o stiu; caci nu mi-ar folosi la nimic. Dar este o legatura cu tine neexplicabila, de nu intre viata ta si a mea, dar desigur intre a mea si tot ceea ce te atinge pe tine, intre a mea si rasuflarea ta pe pamant.
Veronica - e intaia data ca-ti scriu pe nume si cutez a-l pune pe hartie - nu voi sa-ti spun, dar tu nu stii, nici poti sa stii cat te-am iubit, cat te iubesc. Atat de mult, incat mai lesne as intelege o lume fara soare, decat pe mine fara ca sa nu te iubesc!
Tu nu m-ai facut atat de nefericit incat sa ma nimicesc; dar, ceea ce era mai adanc, mai ascuns in sufletul meu, privirea ta le-a scos la lumina zilei.
Vazandu-te, am stiut ca tu esti singura fiinta in lume care, in mod fatal, fara sa vreau eu, fie ca eu sa voiesc, are sa determine intreaga mea viata.
Tu stii prea bine, ca nici sa te amagesc nu voi, nici imi pare bine de pierderea ce ai suferit-o - si D-zeu o stie!
Tu stii asemenea, ca nu fericirea mea o am in vedere, ci imi doresc toate nefericirile cu putinta, daca aceasta ar putea fi pretul fericirii tale.
Tu stii dar bine, ca nu vroiesc fericire si, desi tu esti in stare a mi-o da - si numai mie - mult mai mult decat ai tu insuti, tu, care c-un zambet, - neinsemnat pentru altul - pe mine ma indumnezeiesti, totusi am renuntat de mult de la toata fericirea, - care pentru mine e totuna cu persoana ta, si as putea sa mor, nedorind alt nimic decat linistea ta!
Dumnezeu nu e in cer, nu-i pe pamant; Dumnezeu e in inima noastra.
Am inteles ca, un om poate avea totul - neavand nimic, si nimic - avand totul.
M. Eminescu.

Din aceasta scrisoare din care se desprinde atata iubire si sinceritate, rezulta cat de mult Eminescu iubea pe Veronica Miele atunci. Despre aceasta nici dansa nu se indoia - ceea ce dovedeste urmatoarea scrisoare a ei, in care cauta sa se scuze de ce s-a prefacut nepasatoare fata de dansul.
In toamna anului 1877, Eminescu fiind chemat la Bucuresti ca redactor la ziarul Timpul, s-a dus sa-si ia adio de la Veronica Miele, inainte de a parasi lasul. N-a gasit-o acasa. Dansa ii scrie imediat la Bucuresti scrisoarea de mai jos:

"Doua sentimente opuse au impartit fiinta mea, afland despre vizita ta de adio: regretul ca nu te-am vazut si multumirea ca am scapat de emotiunile triste ale plecarii tale. Titi, daca ai inima (si sunt sigur ca ai, pentru ca m-ai iubit pe cat o meritam), asculta-ma, judeca si nu ma condamna decat dupa aceea. Nu e asa ca indiferenta mea ti-a zdrobit inima, inima plina de fiinta mea? Dar iau pe D-zeu de martor, daca aceasta indiferenta era adevarata; aceasta raceala prefacuta nu era decat o contrabalansare a dragostei tale nemarginite, pe care o aratai fara incetare. Privirea ta, in fine intreaga ta fiinta, fata de mine nu dovedea decat iubire. Erai asa de putin stapan pe tine, incat cel mai prost om isi dadea seama ca esti indragostit de mine; de aceea, nu trebuia oare ca sa dau o dezmintire si sa ascund ochilor scrutatori reciprocitatea unei dragoste atat de mari?
Minar, O., Cum a iubit Eminescu, p. 72-72.

Despre intimitatile amorului dintre Eminescu si Veronica Miele nu ne-am ocupa deloc, daca nu s-ar fi facut afirmari neexacte cu privire la aceasta. Unii au cautat sa-l poetizeze prea mult; iar altii au facut incriminari nedrepte.
Intr-o carte, care de altfel contine amanunte interesante privitoare la Eminescu, se spune ca Veronica Miele ar fi murit de disperare pentru moartea poetului. Adevarul este cu totul altul. Dansa a murit de congestie cerebrala.
"Veronica Miele venise, impreuna cu fiica sa, d[omni]soara Eugenia, profesoara la Botosani, sa petreaca catva timp in manastirea Varatec, unde aerul cel curat atrage in fiecare vara multi vizitatori. Suferea insa continuu de dureri de cap, cari in ultimul timp devenisera nesuferite. Totusi ea era intotdeauna vesela si zambitoare. In seara zilei de 2 august ea se simti cam indispusa, peste noapte raul incepu sa se manifeste in toata puterea lui. Toata ziua de 9 august ea ramase intr-un fel de paralizie, nu mai putea spune un singur cuvant. Ajutoare medicale i se detera de d[om]nii doctori Cantemir si Ursulescu, cari declarara ca nu este nici o speranta de scapare. Pe la 11 ore seara, ea isi dadu obstescul sfarsit.
In Revista politica, Suceava (Bucovina), 1889. (reprodus dupa Lupta).

D[omnu]l Octav Minar, care pare a fi informat din izvorul cel mai sigur, spune urmatoarele: "Durerile de cap pe cari le avea mai inainte rar, azi din cauza supararilor devin din ce in ce mai dese si puternice. Dupa trei saptamani de la venire (la manastirea Varatic), moare de o congestie cerebrala in ziua de 4 august 1889, adica in aceeasi luna in care murise Stefan Miele si dupa cincizeci de zile de la moartea lui Eminescu
Minar, O., Cum a iubit Eminescu. Iasi, 1911, p. 157.

De o disperare pentru moartea poetului nu mai putea fi vorba prin acel an, caci relatiile intre dansii se racisera mult si demult. Adevarul e ca ruptura definitiva n-a fost intre dansii, insa raceala a fost de multe ori.
In amorul dintre poet si Veronica Miele n-a domnit niciodata deplina armonie. El este o intreaga inlantuire de certuri si impacari. Iar daca ne ridicam mai presus de judecata mediocrilor, nu putem invinui pe nici unul dintre cei doi amanti, fata de celalalt.
Ceea ce turbura armonia dintre doi indragostiti este nepotrivirea de caractere. Iar cazul de fata n-a facut exceptie de la aceasta.

S-ar putea insa obiecta ca cum se pot iubi doua persoane ale caror caractere nu se potrivesc. Faptul este explicabil. Afara de cauza mai mult sau mai putin mare si misterioasa, care-i face sa se atraga, mai sunt unele calitati individuale, cari le plac. insa, cum sufletul lor nu este format numai din aceste doua calitati, ci mai are si unele insusiri sau unele defecte care le displac, - este firesc ca ele sa se atraga pentru calitati si sa se respinga pentru defecte. Amorurile de acest fel sunt cele mai nenorocite, caci sunt cele mai putin armonizate. Iar amantii din aceasta categorie ne fac impresia unor osanditi sa poarte jugul greu al unei iubiri chinuite de cele mai multe si felurite neplaceri. Asa a fost amorul dintre George Sand si Alfred de Mussei2; astfel a fost amorul dintre Eminescu si Veronica Miele.
Dupa cum s-a vazut din expunerea de pana aici si dupa
cum spun toti cei cari l-au cunoscut, Eminescu era un om
foarte neglijent in ale imbracamintei si un antisocial, pe cand
Veronicai Miele ii placea viata eleganta si in societate.
Si sa nu credeti ca aceasta este o cauza neinsemnata de discordie dintre doua persoane. Este una din cele mai mari, caci se refera la intregul lor fel de viata.
Veronicai Miele nu-i convenea modul de trai al lui Eminescu si nici lui nu-i convenea felul ei de viata. Din aceasta cauza, imputari din partea dansei, la care el raspunde printr-o scrisoare din care urmatoarea parte este foarte semnificativa:

"Pretuiesc pe de alta parte sacrificiile cari mi le-ai facut. Dar azi tu imi spui ca te-ai saturat de a mai astepta, ca vrei sa mergi la Viena, ca esti tanara si viata ti-e deschisa, cu un cuvant imi faci din nou tabloul unei vieti pe care eu nu o inteleg. Eu nu ma opun fericirii tale; daca crezi ca un alt mod de viata ar fi mai bun pentru tine, daca in sfarsit ma poti uita, uita-ma. Eu din parte-mi te asigur de un lucru: eu nu te voi uita niciodata. Tu ai fost si esti viata mea, cu tine s-a inceput si s-a incheiat, si daca nu traiesc pentru a gandi macar la tine, nu am la ce trai. Dar nu te amagesc cu asta. Nu vad nici o perspectiva deocamdata de a trai impreuna, pentru ca nu mi s-a oferit pana acum nimic in Iasi, cu care as putea duce o viata convenabila cu tine si in mizerie nu voi sa traiesti. Un lucru crede-l. Nu voi iubi niciodata alta femeie si tu ramai in mintea si in sufletul meu ceea ce ai fost totdeauna: visul de aur al vietii mele, singura mea aspiratie si viata cu tine e singura mea speranta. De aceea nu-mi face imputari nedrepte. Oricand, oriunde s-ar invoi putinta de a fi unul al altuia pentru totdeauna, voi primi-o cu placere; oricand va fi culmea fericirii mele de a fi impreuna. De ce vrei sa fii in contra imposibilitatii materiale? Nu pot face nimic si ma lupt in contra ei zadarnic si fara chip de a o putea invinge. Te sarut cu dulce, femeia mea iubita si draga, si daca dupa toate cele zise, tot poti sa ma mai iubesti, iubeste-ma; daca nu, ma da uitarii, dar nu crede ca vreodata te voi uita sau voi inceta a te iubi.
Minar, O., Op. cit., p. 134-l39.

Dintr-un alt punct de vedere este interesanta urmatoarea scrisoare a Veronicai Miele, adresata lui Eminescu in anul 1882.

"Domnul meu
Duminica trecuta am ajuns la punctul acela, in care intre viata si moarte nu stii pe care s-o alegi. in acea stare trista si dureroasa am plecat nehotarata pe strada; intamplarea a voit sa ma opresc in fata teatrului; spontaneu mi-a venit ideea: cand nu poti alege intre viata si intre moarate e bine sa te faci actor, si de cuvant am intrat si mi-am manifestat dorinta de a incerca de voi putea in fine izbuti. Ce sa-ti spun, am intrat la doua repetitii si mi-am zis: e frumos sa-ti incepi cariera cu teatru, bunaoara cum ai facut D-ta, dar sa-ti sfarsesti viata cu actorie nu merge si din momentul in care-ti scriu am renuntat dupa cum cred ca voi renunta la toate. Sincer si fara afectie, sincer dupa cum ti-am promis toate alta data, si consecventa dupa cum ai putut avea dovada, iti declar cum ca m-am hotarat sa mor materialmente, dupa cum am murit sufleteste; caci lumea a devenit un sicriu mare si pustiu pentru mine! in aceste momente supreme de hotarare nu ma sfiesc a-ti aduce aminte, Domnul meu, de pozitia false in care m-ai pus fata cu lumea si mai cu seama de neindurarea cu care ai zdrobit sufletul meu, cu care ai sfaramat inima mea. Ai jucat un fals rol, Domnul meu, pe acest teatru al vietii fata de mine, m-ai tarat fara mila pe povarnisul unei dezasperante suferinte; daca putin te-ai reculege, ai plange singur de cele prin cate m-ai facut sa trec, si daca ai crezut ca ai de a face cu o femeie care nu simte, iti voi dovedi ca te-ai inselat. Domnul meu, dupa cum probeaza insisi scrisorile D-tale, d-ta erai acela care faceai parada de moarte pentru mine, se vede insa ca lucrurile din lumea aceasta se reflectau intotdeauna intoarse, asa ca eu iti voi aduce ca ultima jertfa viata mea, pe care de la 30 april abia stiu cum o mai port. imi vei permite sa astept un raspuns de la d-ta. Voi muri in ziua de 27 octombrie, cand pentru prima oara voi sta intr-o casa mica si modesta; ti-am dat dovada despre iubirea mea, vor fi tocmai patru ani in acea zi, greselile mele sunt multe fata cu d-ta, in aceea ca am divulgat lucruri pe cari d-ta mi le-ai confiat, dar stiu, eu le stiu si le voi sti chiar in momentul mortii mele cumpani. Le vei masura d-ta pe ale d-tale dupa justa lor valoare! Poate ca da, atunci cand eu voi inceta de a fi. Moartea sanctifica chiar si pe criminali, poate si eu am comis crima neiertata de a te iubi mai mult decat pe mama mea, mai mult decat durerea mortii barbatului meu, ce vrei, mai mult decat pe copiii mei, pe cari ii voi lasa saraci si orfani in lume; ce vrei, viata mea e cuprinsa in iubire, care nu se poate stinge din sufletul meu decat cu el. Tie iti destainui esc totul, la moartea mea voi lasa cateva cuvinte la adresa ta si-a lumei alaturata de corespondenta noastra, stirea felului mortii mele ti-o va aduce jurnalele din Iasi. Ce sa-ti mai spun in aceasta ultima scrisoare, ca voi muri iubindu-te si blestemandu-te in acelasi timp. Roaga pe D-zeu sa-mi ajute a muri mai curand, sa nu-mi fie lunga agonia, caci de o luna dureaza. Te sarut pentru ultima oara cu nestramutata hotarare de a muri.
Minar, O., Op. cit, p. 140-l44.

Interesanta si semnificativa scrisoare in acelasi timp. Orisicata bunavointa am avea, nu o putem socoti ca fiind izvorata din disperare, caci nu acesta este tonul unei asemenea grozave stari sufletesti. O caracteristica, cea mai de capetenie, a disperarii2 este lipsa de calcul.
Sau, ceea ce ne impresioneaza si ne surprinde in aceasta scrisoare este calculul. Unui om impins la sinucidere din disperare nu-i mai arde si nici nu este in stare sa fixeze la un interval de timp mai mult sau mai putin indepartat ziua sinuciderii. El cauta sa se scape cat mai curand de viata si nici nu se mai gandeste ca moartea-i va fi anuntata prin gazete.
Aceasta scrisoare ne face impresia unei amenintari, sub a carei inraurire adresantul sa se simta imboldit sa raspunda. De altfel si autoarei i-a facut aceeasi impresie mai tarziu, caci astfel ne explicam randurile urmatoare, adaugate cu multi ani mai tarziu in josul ei, "eram foarte de buna credinta cand am scris aceasta scrisoare. Singura dovada a bunei credinte n-ar fi putut sa fie alta decat sinuciderea.
Pentru a va face o idee despre tonul scrisorilor celor in adevar dezolati in amor, reproducem una gasita alaturi de cadavrul unei sinucise din cauza ca amantul a parasit-o, pe care moartea nu i-a dat ragaz sa o sfarseasca.

"Scumpul meu Albert,
Nenorocirile mele din trecut nu sunt nimic in comparatie cu cele ce indur in clipa de fata. Totdeauna ai fost bun, nobil si generos si, avand toate acestea in vedere, eram in drept sa ma astept la o soarta cu totul alta. Marturisesc ca de patru ani, legaturile mele cu tine au fost invidiate nu numai de o singura prietena; pentru mine tu erai totul pe pamant, fiindca din tinerete am pierdut pe aceia cari o puteau calauzi.
Pentru ce, dupa ce ai avut o purtare pe cat de nobila, pe atat de neinteresata, incetezi deodata sa ma mai intalnesti? Cu ce am gresit celui mai bun amic al meu, pentru ca sa merit aceasta dizgratie? Oare fiindca te-am iubit mai mult decat viata, deoarece pentru tine voi pierde-o intr-o clipa? Moartea ne va desparti; nadajduiesc sa te fac fericit. De altfel, cum crezi tu ca as fi putut vedea cu nepasare o rivala in bratele tale? Fara gluma, tu nu gandesti aceasta. Adu-ti aminte de juramintele ce mi-ai facut si de acelea pe cari le vei face logodnicei tale. in momentul cand le vei pronunta in fata altarului, nu ti-e teama ca voi face sa-i rasune la ureche cuvintele: nu-l asculta; este un sperjur; isi va insela sotia, cum si-a inselat amanta? Iarta-ma, mintea mi se rataceste; fara indoiala, momentul se apropie; este acela care sfarama sau reuneste (aici tocul este cazut pe hartie).
Zaharia, N., Amorul, p. 89.

Noi credem ca cea mai convingatoare dovada de iubire din partea cuiva este abnegatia, este jertfa. insa nu tot astfel judeca si indragostitii; fiind cei mai robi ai iluziilor, dansii iau fictiunile drept realitate, isi socotesc dorintele drept fapte indeplinite. Astfel se explica de ce aproape orice amor este urmat de deziluzii. Dupa ce pasionatul se trezeste din betia dragostei, atunci i se ridica de pe ochi valul prin care vedea totul in trandafiriu si ii apare trista realitate in toata hidoasa ei goliciune.
Nu mi se pare tocmai serioasa si nici de vreun folos discutiunea daca Veronica Miele si Eminescu s-au iubit reciproc; caci ne lipseste criteriul sigur dupa care sa constatam aceasta. Din corespondenta lor, care s-a publicat pana acum, constatam ca atat el, cat si ea au trecut prin epoci in care au crezut ca se iubesc. Cat anume a durat aceasta credinta, nu stim; insa ceea ce se stie este ca n-a durat pana la sfarsit. Semnificativa in aceasta privinta este urmatoarea destainuire a d[omnu]lui Zamfir Arbore un fost intim al poetului.
"intr-o zi de iarna, repauzatul meu amic Costica Bar-canescu ne convinse pe mine si pe Mihail Eminescu, ca sa mergem la opera italiana ce canta la Teatrul National; laudele entuziaste cu care ne vorbea maestrul Barcanescu despre o primadona englezoaica din acea trupa italiana ne facura sa primim propunerea si iata-ne tustrei instalati in parterul Teatrului National.
In tot timpul reprezentatiei, eu observai ca Mihai avea ochii tintiti asupra unei loji din bel-etaj in care era, precum am aflat apoi chiar de la Mihail Eminescu, poeta M
Aceasta este unica data in viata cand am vazut pe doamna M, una din dragostele curate ale repauzatului poet.
Dupa reprezentatie noi toti trei am plecat in strada Academiei, la micul birt al lui Enache, care se afla pe atunci alaturea lipit de Ministerul de Interne si unde noi aveam obiceiul sa luam pranzurile si dejunurile noastre. Aici, la un pahar de vin am vorbit la inceput despre opera ascultata, Traviata, despre artista care a cantat rolul principal si, in fine, despre dragostele tineretelor noastre.
Mihai Eminescu ne impartasi cu acest prilej urmatoarele:
«in ce ma priveste pe mine, apoi desi am fost de multe ori indragostit, dar sa va spun drept, eu n-am iubit niciodata. Eu ma inselam pe mine insumi, luand drept dragoste, dorinta de dragoste, adica dorinta aceea de a ingenuchea inaintea unei femei frumoase, pe care mi-o zugraveau imaginatia si simturile mele. Dar odata si odata pare-mi-se ca tot am iubit, caci de data asta am suferit mult, probabil din cauza ca aceea pe care o iubeam nici n-a vrut sa stie de iubirea si de sperantele nascute in sufletul meu. Ce am gasit eu in acea fiinta - nu stiu, nici nu vreau sa ma gandesc la asta. Nu analizez, stiu una si buna, ca intreaga mea viata as fi dat-o bucuros pentru dansa si, vezi, asta imi este indeajuns. »
Cuvintele acestea ale repauzatului poet se refereau oare la doamna M, pe care o priveau cu atat nesatiu ochii poetului la Teatrul National - nu stiu. Asupra acestei jumatati de marturisire nici eu, nici Costica Barcanescu n-am mai intrebat pe poet.
Arbore, Zamfir, in Facla, 8 oct. 1911.

Ca se refereau la Veronica Micle, nici nu mai incape indoiala, caci din tot ce se stie pana acum, rezulta ca aceasta este singura fiinta pe care dansul a iubit-o in adevar, din adancul sufletului. La ea gandul lui a revenit in cele mai triste si dureroase epoci ale vietii sale. Astfel, in 1887, "dupa reintoarcerea de la Halle, unde facuse o cura de bai, cauta se se impace cu Veronica, scriindu-i la Bucuresti, unde se mutase intre altele citez pasajul: «Uita totul. Nenorocirea care m-a lovit e destula pedeapsa ca n-am voit sa te ascult [probabil ca dansul face aluzie la viata necumpatata, asupra careia dansa i-a atras adesea atentia2]. Ar fi o mare placere ca sa vii la Botosani sa ma vezi, unde sunt bolnav si din minut in minut imi astept sfarsitul, caci pentru societate sunt de mult mort.»
Daca Veronica Miele a simtit iubirea si cat l-a iubit pe Eminescu - aceasta nu o putea sti decat ea, deci acesta este un secret inmormantat cu dansa. Un lucru este neindoios si anume ca a avut pentru marele poet o deosebita admiratie, ceea ce si dansul a observat, cand i-a scris "tii din admiratie la mine Ibidem, p. 81.).

"Acest om iubeste pe femeia asta ca numai moartea ar putea sa-l desfaca, iar in viata nimeni nu-i in stare sa-l faca s-o urasca. S-apoi, daca ti-as putea eu descrie cu ce fel de maniere l-a luat [la Bucuresti], declarand fata cu persoane de cea mai buna conditie din Botosani, ca prefera sa fie metresa lui Eminescu decat femeia unui print. El, de la venirea ei aicea [in Botosani], era asa de emotionat de m-a bagat in toate spaimele
H. si M. Eminescu, Scrisori, pag. 95.

Dupa cum vedem, Henrieta se indoia chiar de sinceritatea miratiei Veronicai pentru Eminescu. Se insela, caci ea rezulta atat din scrisori, cat si din poezii. Veronica Miele a fost una dintre putinele femei cari au putut sa se ridice pana la inaltimea lui Eminescu si sa-l inteleaga.
Ar fi nedrept sa contestam aceasta. Iar admiratia ei atinse culmea in poezia care, dupa aceea a maestrului Vlahuta dedicata tot lui Eminescu, este cea mai frumoasa din cate s-au scris.

"LUI X.
Varfu-nalt al piramidei ochiul meu abia-l atinge
Langa acest colos de piatra vezi tu cat de mica sunt
Astfel tu-n a carui minte universul se rasfrange.
Al tau geniu peste veacuri ramane-va pe pamant.

Si doresti a mea iubire
Prin iubire pan' la tine
Sa ajung si a mea soarta azi de soarta ta s-o leg.
Cum sa fac!
Cand eu micimea imi cunosc atat de bine.
Cand mareata ta fiinta poate nici n-o inteleg.

Geniu, tu, planeaza-n lume!
Lasa-ma in prada sortii
Si numai din departare cand si cand sa te privesc.
Martora maririi tale sa fiu pan' la pragul mortii
Si ca pe-o minune-n taina sa te-ador, sa te slavesc.

Sunt unii oameni cari nu pot iubi decat o singura data, iar daca au avut norocul, rarul noroc, ca femeia iubita sa corespunda idealului lor, dansii trebuie socotiti cei mai fericiti muritori. Sunt insa altii cari, chiar daca au iubit cu o mare infocare numai pe o singura femeie, totusi dansii au placut pe mai multe. Ei ne fac impresia unor visatori vesnic in goana nebuna dupa un ideal nerealizabil. Dintrea cestia a facut parte si Eminescu. Desi Veronica Miele a fost obiectul pasiunii lui celei mai infocate, cu toate acestea dansul chiar_ daca n-a iubit, in orice caz a placut pe mai multe femei. in privinta aceasta avem marturisiri - cam vagi, e drept - de la d[omnii] Scanteie si Petrascu.
Cel dintai, intr-un articol publicat nu de mult, spune urmatoarele:

"Trecut-ati vreodata «pe langa plopii fara sot» ce stau infipti la poarta cu uluci, in fata unei case cu cerdac, intr-o ulicioara linistita a Tatarasilor din Iasi?
Candva, Eminescu a trecut de multe ori pe acolo. La inceput «il cunosteau vecinii toti», numai Ea, idealul blond nu l-a cunoscut; «lumea toata intelegea» de ce poetul priveste geamul ce stralucea la luna, numai Ea nu a inteles.
Dar Eminescu a trecut azi, a trecut si mane, a trecut mereu sa vada «chipul de-a pururi adorat», pana ce fata cea blonda s-a coborat intr-o zi din cerdacul cu zorele si, rosind de iubire, a lasat pe adorator s-o priveasca pana in adancul ochilor, «cu ochi pagani si plini de suferinti».
Si intr-o clipa Eminescu a iubit-o cat intr-un veac!
Dar femeia e vicleana si amorului nu-i ajung cuvinte destule sa inlantuie o vecinicie, o inima de alta.
Idealul blond, pentru care Eminescu a suferit atat de mult si pentru care a imortalizat «plopii fara sot», a fost o burgheza practica, care la cea dintai cerere in casatorie a intins inima si zestrea unui bacan prozaic, dar bogat.
Scanteie, in Adevarul, 17 octombrie 1911.

E ciudat cum si d[omnul] Petrascu vorbeste despre o alta femeie, una din Bucuresti, tot de «pe langa plopii fara sot», pe care Eminescu ar fi cunoscut-o mai de aproape. "El cunoscuse in Bucuresti pe o alta femeie, de «pe langa plopii fara sot», Doamna P., persoana placuta mai mult decat frumoasa, si distinsa cu deosebire prin glasul ei argintos si prin o limba romaneasca eleganta. Aceasta femeie fusese iubita, se crede, si de poetul Nicoleanu. Decat, si acest sentiment al lui Eminescu fu ca si intaiul, ca si al doilea, trecator. Tot cam prin epoca aceasta, el avu un fel de sentiment departat pentru Doamna K., ea insasi asemenea poeta si un tip blond si fraged «ca floarea de cires»2.
Cunoastem numele acestor femei; insa, dintr-un motiv lesne de inteles, nu le putem numi.
O oarecare slabiciune pare ca ar fi avut Eminescu si pentru o straina.
In iulie 1883, Eminescu innebuni. Dupa ce se facu mai bine, calatori prin Italia. "in Florenta se gasi mai bine. Aici, o engleza tip romanesc de al lui Shakespeare, care auzise de cine era el si care-l privea cu interesul ce inspira poetul in starea lui bolnava, ii destepta vechile lui sentimente. in ziua in care pleca engleza, el umbla ratacit si nu se intoarse acasa pana spre miezul noptii hotarat sa plece si el a doua zi dupa ea. Peste cateva zile sosi in tara, nestiind in ce parte se indreptase engleza.1
Cel ce cunoaste fondul sufletesc al lui Eminescu este pe deplin convins ca, oricum ar fi fost femeia pe care el ar fi iubit-o, dansul tot n-ar fi fost fericit in amor, caci era nihilist intelectual si sceptic.
Ca sceptic, Eminescu nu se incredea in oameni, de aceea si amorul sau a fost vesnic chinuit de gelozie. Si se stie ca gelozia2 este starea sufleteasca cea mai chinuitoare, ca mai toate starile de nesiguranta. in sufletul lui Eminescu se observa chinuitoarea alternanta intre credinta si banuiala. De aceea fericirea cauzata de iubire nu putea sa dureze decat clipe, despartite prin lungi intervale de durere nelinistitoare si amara. Acesta l-a facut sa spuna ca amorul

E un lung
Prilej pentru durere;
Caci mii de lacrimi nu-i ajung
Si tot mai multe cere

Nihilismul intelectual care l-a stapanit, impiedica pe Eminescu sa fie pe deplin fericit in amor, caci o particularitate sufleteasca a acestor naturi distinse si poate bolnave este ca udeca totul prin contrast. Cand vad ca ii iubesc o femeie frumoasa, in loc ca dansii sa se simta transportati de fericire, se gandesc ca timpul, in mersul lui vertiginos, o va transforma in caricatura sau in cadavru.
"Sa cersesc o sarutare? - spune Eminescu in Cezara. -Sa fiu sclavul papucului tau, sa tremur cand iti vei descoperi sanul sanul care maine va fi un cadavru si care dupa fiinta ta este si astazi?

Aceasta imi aminteste celebra poezie - Une charogne -a lui Baudelaire, in care, dupa ce descrie un hoit in toata grozava lui abjectie - descriere care dovedeste ca si in zugravirea abjectului exista genialitate, - dansul se adreseaza iubitei sale, spunandu-i:

- Et pourtant vous serez sembable a cette ordure,
A cette horrible infection, Etoile de mes yeux. soleil de ma nature,
Vous mon ange et ma passion!
Oui! telle vous serez, 6 la reine des graces,
Apres Ies derniers sacrements, Quand vous irez sous L'erbe et les floraisons grasses
Moisir parmi Les ossements.

Cand dintr-o stare prezenta, oricat de fericita ar fi, te transporti cu gandul in viitor; cand deasupra intregii tale vieti sufletesti planeaza eternul si chinuitor adevar ca toate se schimba, toate trec, - atunci iti este cu desavarsire nimicita orice putinta de a fi fericit vreodata.

Poeziile poetului Mihai Eminescu