Ciocnirea - analiza poeziei

Poezia face parte din volumul Totul (1985), volum in care se impletesc "vizionarismul cosmogonic, metafizica obiectelor si meditatia integratoare" (PaulCernaT).



In prelungirea cartilor de poezie precedente (Faruri, vitrine, fotografii -l981, Poeme de amor - 1983), Totul intregeste sistemul cartarescian care, dupa ce si-a configurat o estetica (erotica), isi desfasoara acum cosmologia si ontologia. Din privirea instauratoare a unui mod privilegiat de a percepe lumea se naste poezia: ochiul "ciclopic", deschis asupra realului (Geneza), va fi dublat de celelalte simturi, in dorinta de "imbratisare* a universului cu intreg corpul, prin toate canalele senzoriale. Suntem in orizontul unei "metafizici a corporalului", manifestata ca "anatomizare a universului" (Nicolae ManolescU). Viziunile lui Mircea Cartarescu (ciclu in care este inclusa si poezia CiocnireA) dezvaluie un amestec impur de fantasmagorie si concret, erotism si ingenuitate, senzational si banal; grele de materialitatea bruta a realului cotidian, ele par construite ca replici ale Viziunii sentimentelor lui Nichita Stanescu.



In poezia Ciocnirea, emotia lirica se obiectiveaza si ia forma unei situatii nastrusnice, senzationale: eul poetic indragostit trage de snurul telefonului pana comprima orasul, strazile, casele, aducand fereastra iubitei in dreptul ferestrei proprii si anuland distanta intr-o frenetica imbratisare.

Aventura textuala este initiata ca situare intr-o comunicare esuata ("intr-un tarziu am incercat sa-ti dau telefon, dar telefonul murise {)"), ceea ce atrage dupa sine obiectivarea sentimentului in jocul halucinant cu realitatea.

In prima secventa a discursului poetic, eul indragostit se arata coplesit de o serie de operatiuni tehnice care se vor dovedi inutile, neizbutind sa refaca legatura cu iubita. Imaginile sunt grele de prezenta netrucata a obiectelor apartinand universului tehnologic, instantanee ale cotidianului sunt captate fotografic instaurand o anumita tiranie a vizualului. Definindu-se intai de toate ca privire, eul poetic imbratiseaza realitatea si cu celelalte simturi - miros si pipait, mai ales. Ne aflam in miezul celei mai de necontestat imanente, in care olfactivul semnaleaza degradarea materiei:

"receptorul duhnea a formol, am desurubat capacul microfonului
si am gasit fierul ruginit, plin de viermi;
am cautat surubelnita
si-am desfacut carcasa, de lita bobinelor
isi prinsesera paianjenii panza.
Pe snurul impletit, acum putred, cu cauciucul mancat si sarma zdrelita
isi lasau mirosul furnicile {)".


Se poate remarca o noua strategie retorica, opusa celei moderniste, strategie bazata pe discursul liric direct, la care expresivitatea nu mai este creata exclusiv prin forta de sugestie a limbajului figurativ. La nivel lexical, sfera poeticului este mult largita prin cuprinderea termenilor apartinand stilurilor profesionale (aici limbajul tehniC).

In a doua secventa, proiectia fantasmagorica a dorintei se suprapune peste dimensiunea reala (concreta) a universului; "viziunea" se naste simultan ca hiperbolizare a sentimentului (obiectivaT) si comprimare a materiei (spatiul si timpul fiziC).



Elanul "oniric" al eului indragostit nu transgreseaza nici o clipa orizontul existentei contingente catre transcendent, ca in viziunile expresioniste ale lui Blaga (Poemele luminiI); la Mircea Cartarescu nu putem observa vreo intentie de cosmicizare a imaginii, de legatura cu absolutul; dimpotriva, "viziunea" se deruleaza in limitele celui mai prozaic decor citadin, cu farmacii, cofetarii si tevi de canalizare. Discursul poetic postmodernist sta sub semnul fragmentarii si relativizarii perceptiei asupra realului. intr-un asemenea spatiu iremediabil golit de semnele sacrului, miscarile precipitate, chiar brutale ale eului liric compun instantanee cinematografice ca intr-un film de animatie pentru copii, in care jocul cu legile obiective ale timpului si spatiului este ingaduit dincolo de orice limitare rationala a fanteziei:

"() l-am apucat, l-am smucit pan-a iesit din pioneze cu tencuiala cu tot,
am tras de el pana am inceput sa apropii metru cu metru cartierul tau de al meu
turtind farmaciile, cofetariile, pleznind tevile de canalizare incalecand asfalturile, presand atat de mult stelele pe cerul violaceu, de amurg, dintre case incat deasupra a ramas doar o muchie de lumina scanteietoare pulsand in aerul ars, ca de fulger".


In proiectia vizionara sunt asimilate detalii deosebit de clare ale unei biografii si geografii reale: statuia lui CA. Rosetti, Militia si Consiliul popular al sectorului doi, Foisorul de foc, Strada latina, casa cu brauri albe si roz.

O noua conventie retorica reclama scrierea cu minuscula a numelor proprii, majoritatea toponime, intr-un univers poetic in care toate obiectele sunt egalizate si uniformizate de privirea integratoare si minutioasa, concreta si fantasta, ce instituie actul de comunicare a emotiei lirice:

"trageam de fir, si ca un sfant indian facand trapezul pe ape
statuia lui ca. rosetti aluneca spre militie
consiliul popular al sectorului doi
se ciocni de foisorul de foc si se duse la fund cu tot cu o nunta
iar strada latina zambi; trageam de fir, incolacindu-l pe brat, si deodata
casa ta cu brauri albe si roz ca o prajitura de var
aparu cu fereastra ta in dreptul ferestrei mele
geamurile pleznira cu zgomot ()".


Discursul mizeaza si de data aceasta pe afirmarea consecventa a unei noi retorici in poezie si a unei noi poetici a imaginii. De aceea, desi insoliti ca structura semantica, tropii sunt izolati in cadrul versului. Remarcam comparatii simple in compozitia unor imagini sinestezice:

"cerul violaceu () / a ramas doar o muchie de lumina scanteietoare
pulsand in aerul ars, ca de fulger"; "casa ta cu brauri albe si roz ca o prajitura de var" sau o comparatie ampla, inedita si ea prin distanta dintre campurile semantice asociate:

"ca un sfant indian facand trapezul pe ape
statuia lui ca. rosetti aluneca spre militie".


A treia secventa inregistreaza imaginea imbratisarii indragostitilor, intr-o frenezie a simturilor, ca o explozie a trupurilor contopite, ca o ardere totala a materiei si a fiintei carnale. in chip specific, imaginatia lirica, sprijinita pe inventivitatea lexicala, este inteligent si lucid controlata.

Multitudinea metaforelor legate de trup, de sfera visceralului si a materiei brute sugereaza corporalizarea sentimentului erotic, invers decat la Nichita Stanescu, in ale carui viziuni simturile erau sublimate, spiritualizate. in poezia lui Mircea Cartarescu, sensul iubirii nu este unul ascensional, iubirea nu se dezvaluie ca apropiere de transcendenta, de absolut, ci de materia in degradare, de moarte ca descompunere a organismului:

"iar noi ne-am trezit fata-n fata
si ne-am apropiat din ce in ce mai mult
pana ne-am imbratisat strivindu-ne buzele
pulverizandu-ne hainele, pieile, amestecandu-ne inima
mancandu-ne genele ()".


Este incitanta arta combinatorie in sfera cuvintelor si sensurilor, ce lumineaza pregnant frumusetea cate unei metafore oximoronice {"arzand cu gheturi albastre, cu stalactite de ium") si atrage tn zona poeticului domenii dintre cele marginale, .nepoetice" ale vocabularului de uz curent (sunt asociati, de pilda, termeni din campul semantic al anatomiei umane cu cei din campul obiectelor apartinand spatiului domestic sau experientei cotidienE).



Versul liber si textul compact din punctul de vedere al organizarii strofice lasa mare libertate desfasurarii fluxului imagistic abundent prin care se obiectiveaza trairile interioare ale eului poetic.

Poeziile poetului Mircea Cartarescu