O motocicleta parcata sub stele - comentariul poeziei

Inclusa in volumul Totul (1984), poezia sta marturie despre mecanismul "Viziunilor" (ciclu caruia ii apartinE):

"Resortul fanteziei are nevoie pentru a se declansa - scrie Gheorghe Perian - de o slabire a functiei perceptive, orientata spre real, si de suscitarea factorului intern al visarii".


"Fanteziile" lirice cartaresciene pastreaza ecouri din romantism, dar si, mai aproape de epoca postmoderna, din onirism (Cartarescu este, aici, un poet afin lui Leonid Dimovsau Emil BrumaM).

Cat despre posibila relatie cu romantismul, aceasta este, mai degraba, una polemica: conceptul romantic de "viziune" ("vizionarism") este abordat de autor in spirit ludic si este eliberat de continutul lui grav, de sensul raportarii la absolut, la transcendent ori la metafizic. Pozitia polemica trebuie vazuta ca diferenta intre anumite filosofii poetice : filosofia postmoderna, pe de o parte, si cele care au precedat-o, pe de alta parte (printre acestea, si cea romantica).

Radicalizarea conceptiei despre poezie a postmodemistilor se poate ilustra prin poemul de fata, nascut, ca si Poema chiuvetei, din umanizarea obiectelor marunte ale cotidianului. Aici, in ipostaza confesiva (meditativa) se afla o motocicleta: .sunt o motocicleta parcata sub stele ()" - incepe, surprinzator, poemul.

Pe urmele avangardistilor, Cartarescu antropomorfizeaza obiectele ce compun universul prozaic al orasului modern. Obiectul umanizat substituie insa umanul absent, inversandu-se perspectiva fata de poezia romantica in care lucrurile intrau in consonanta afectiva cu prezenta umana, acompaniind-o, asi-gurandu-i o ambianta protectoare.



Personalizat la maximum, transformat in personaj feminin ("sant palida, slabita"), obiectul dobandeste relevanta manifestandu-se ca prezenta elocutorie in discurs, devine chiar centru al discursului construit ca monolog-confesiune. Aceasta incumba relativizarea "Totului", transformat intr-o suma de "toturi", relativizarea legaturilor dintre regnuri (inclusiv a celor dintre om si obiectele create de eL), ambiguitatea, hazardul, interregnul. Toate acestea se intampla sub regimul ludicului, care, pe de alta parte, lasa sa transpara aluziile polemice la "tanguirea" Floricai de la inceputul baladei Zburatorul a lui Eliade Radulescu.

Propozitia din incipit ("sunt o motocicleta parcata sub stele, langa vitrina magazinului de
reparat televizoare"), in care vocea lirica isi exprima identitatea, contrariind simtul comun, relativizeaza si ea perspectiva, comprima distantele, apropie universurile: macrocosmosul de microcosmos, naturalul de artificialul tehnologic, in contextul deja amintit, al umanizarii obiectualului, in chip caracteristic pentru viziunea cartaresciana, vocea discursului ("motocicleta") se defineste ca privire proiectata mai intai asupra universului umil:

"in magazin am lasat un bec aprins, asa ca vreo doua tuburi catodice
ghivece cu asparagus si cactusi, rafturi de cornier intesate de
carcase de televizor, casete AGFA si cabluri lucesc tulbure, imi populeaza singuratatea".


Dilatarea capacitatii de reflectare, de cuprindere vizuala pana la dimensiuni macrocosmice naste sentimentul singuratatii care vine din intensitatea efectului privirii:

"caci ma simt singura.
in oglinda mea retrovizoare roiesc galaxiile,
aburesc stelele in roiuri globulare, isi trimit gafaitul radiosursele
toate indepartandu-se-n fuga {)".


In contextul unei anumite filosofii despre poezie, destul de adanc fixate in prejudecata colectiva, poetul creeaza un fel de ruptura, de "insolitare", asezand un obiect intr-o ipostaza umana reflexiva, interogativa, problematizanta:

"ce liniste. Cateodata ma-ntreb
ce-o insemna sa faci dragoste. Caci ei vorbesc doar de asta. () ei sunt stapanii si se simt liberi.
dar cum poate fi cineva liber cand e facut din celule?"

Desigur, temele "mari" ale poeziei universale (singuratatea, iubirea, moarteA) sunt tratate aici nu in registru grav, ci privite prin filtrul ironiei si al umorului. Ca urmare, insasi folosirea antitezei eu / ei, procedeu ce aminteste de retorica romantismului, este resemantizata sub semnul integrator al ludicului.

Jocul de-construieste problema singuratatii, a comunicarii in iubire si a ratarii existentiale, pentru a le reconverti semantic intr-o noua taxonomie apartinand unei noi filosofii poetice. in limitele acesteia si sub imperiul jocului, erotizarea viziunii asupra obiectelor nu mai constituie o surpriza:

"ah, cilindrii mei imi ticaie nebuneste, atunci chiar simt ca traiesc () mi-e sete de dragoste, daca as putea iubi macar vreun stecker cu prelungitor din vitrina asta.
mi-as luneca degetele pe pielea lui de plastic alb, dac-ar vrea
si dac-as avea degete, dac-as putea sa traiesc
macar si in campul bioelectric al cactusului
curand, curand o sa mor, si n-am facut nimic in lumea asta, or sa ma arunce la fiare vechi
or sa imi crape farul si becul ars o sa-mi atarne de doua firisoare de lita".


Strabatuta de umor, ca semn al placerii ludice de reconvertire a sensurilor, este si exprimarea, in ultima parte, a sentimentului impacarii cu conditia data; antiteza eu
ei, eu
altii, ce poarta in ea ecourile culturale ale romantismului, se incarca, astfel contextualizata, de conotatiile derizoriului:

"toata viata i-am ajutat pe altii sa faca dragoste
iar eu o sa mor printre bobine, magneti si ciulini. II sunt o motocicleta parcata sub stele.
dimineata or sa ma-ncalece iar, or sa-mi suceasca ghidonul, or sa ma ambreieze
si iar pe asfaltul multicolor, printre dealurile roscovane, printre muntii albastri
prin depresiuni strabatute de rauri
peste pasajele de cale ferata, prin orase de provincie cristaline
ruland contra vantului prin stropii de ploaie si gazul de esapament,
mancand kilometrii.
asta o insemna sa faci dragoste?
oricum, asta e consolarea mea, e meseria mea, e dragostea mea.
pentru asta merita sa fii singur".


Utopia romantica a transcenderii limitelor propriei existente, nostalgia romantica a Absolutuui, a Idealitatii, drama romantica a singuratatii si a "damnarii" - toate acestea cad, sub regimul jocului, in planul derizoriului si, poate, chiar al burlescului.



Poezia postmodernista instituie si o noua retorica, opusa celei moderniste, bazata pe hibridizarea genurilor, a limbajelor si a surselor culturale (intertextua-litateA). Discursul in poemul de fata dezvaluie o parte dintre elementele acestei retorici:

"directetea" expresiei lirice (aspectul "prozaic", de reportaJ), absenta figurativului si exploatarea oralitatii colocviale. Abandonarea conventiei de a folosi majuscula pentru inceputul de vers si chiar de enunt liric atrage si ea atentia, ca semn al instituirii unei noi conventii poetice.

Poeziile poetului Mircea Cartarescu